Paradis Personal

  Mă cufund în apa mării sărată și vâscoasă. Fiecare parte a  trupului meu este înghițită, rând pe rând de lava însuflețită, rece, tristă și pustie.      Îmi țin capul la suprafață cu eforturi supraomenești, dar nu mă zbat, nu intru în panica unei rațiuni subzistențiale. Nu fac niciun efort gândit, ci reflex. Pesemne, trupul meu vrea să trăiască și luptă. Iar creierul acționează mecanic. Deși anatomia ne contrazice cu toate argumentele ei științifice, eu simt că trupul meu este cel care vrea viață, nu creierul, nu inima, nici simțurile, miile de simțuri acum amorțite în lava sinistră a mării.      Oamenii sunt toți la mal, așteaptă ca marea să ia o decizie pentru că eu refuz. Și încep să-i simt răceala usturătoare pe obraz. Ochii încep a se trezi și aruncă săgeți de rațiune în toate direcțiile. Dar creierul meu se simte confortabil ca stăpân absent al unui trup haotic, nătâng, cuprins de mirajul unei povești cu mare și pustiu.       Un singur  zgomot mai aude și se lasă cuprins de-a pu

 Mă amețește vara cu noianul ei de culori și mirosuri, cu spectrele de lumină și umbrele de liniște.   Aș vrea să o cuprind pe toată și să o strecor într-o sticlă albastră, să-i privesc etern perspectiva efemeră.       Desfătarea picturală, trezirea în rouă, picăturile de aur și argint ale ploii calde, câmpul cu maci, fânul dansând lin, grâul copt, primul semn al prefacerii anotimpului. Păsările, o, păsările de le-aș putea opri în sticla de azur! O întreagă fremătare aș cuprinde și aș legăna-o ușor  ca pe un prunc când îl dezmierzi!  Și nu aș opri nicio fărâmă din vara arzătoare a lui iulie când tot câmpul e cuprins de galben roșiatic ca o larvă de vulcan. De ea mă tem ca și de liniștea din juru-i în amiezile dogoritoare. Și mă mai tem de vântul arzător-sec ce atinge cu aripa morții culorile frumoase ale verii. Mă tem de pământul secat ce-și cască guri imense către cer, de florile uscate rămase ca scheletele în picioare, de tufele cu spini, de  arbuștii prefăcuți în rug, de colb. Cel m

     Ioana se trezi dis de dimineață cu gândul că trebuie să plece mai departe. A zăbovit destul aici printre copaci, își spunea în sinea ei. E timpul să-și cârmuiască corabia nouă ce încă miroase a lemn proaspăt, în alte zări, spre alte țărmuri. Așa că se strecură tiptil pe lângă camera copilăriei sale și porni cu pași hotărâți spre o altă dimensiune ai ei.             Timpul trecu ca un vis și Ioana puse pasul pe țărmul Orașului celor 1000 de pietre. Piciorul i se înfundă până la gleznă în nisipul viu, nestatornic ca și gândul ei. Se simți dintr-odată acasă, în cuibul cald țesut de mâna de bărbat a tatălui după fuga definitivă a mamei. Mama a plecat cu trenul aseară!, spunea Ioana trecătorilor când era mică și-și ruga tatăl să joace cu ea pe marea scenă rolul copilului fără mamă. Și tatăl intra în rolul părintelui orb care apuca trecătorii de mâini și le punea în palme fluturi de hârtie colorată, făcuți de Ioana cu multă grijă la lumina slabă a lămpiței pirogravată de mama sa, în

     Mănânc pământ dulce, reavăn și trist. Nu faptul că mă înfrupt cu brazdele întoarse este trist, ci el, pământul, mustește de tristețe. Îl trezesc dimineața la viață cu triluri prelungi metalice. E drept că nu trilul meu l-ar bucura în vreun fel, dar, cert este, că zgomotul de metal îl sperie. E ca și cum ar agoniza în sala de așteptare la stomatolog. Apoi, se trezește brusc, speriat, se înalță în movilițe și mă poftește să-mi potolesc foamea cea fecundă. Trec ușor cu vederea peste tristețea sa căci foamea este mult prea vie și îl rostogolesc în bucături gargantuești fără să respir, fără să clipesc, fără să gândesc. Mă întorc să privesc în timp. Mă afund în labirintul întunecat și caut ieșirile spre clipe pure și tainice! E ca un joc. Mă simt împinsă de întuneric să caut lumina gingașă a timpului orpit în bule mici de cristal.Caut și caut, comori de viață, comori de timp, comori de spirit! Când mâna mea ajunge să simtă bula de cristal, timpul se oprește brusc. Mă cuprinde amețeala

  Am iubit ploaia dintotdeauna! În copilărie, creșteam cu ploaia! Mă înălțam amețitor. Sufletul îmi vibra de bucurie. Inima cânta în piept puternic, asemeni unei păsări care vrea să zboare din colivie spre infinitul cerului. Iubeam ploile de vară, care se iveau de nicăieri în zilele înăbușitoare! Priveam clipe prelungi cerul cum își adună forțele, cum umfla velele navei de război   ce transforma toți norii pufoși în cenușă. Primul fulger îmi oprea contemplarea, căci, cu adevărat mă temeam de săgețile de foc trimise pe pământ, iar tunetul mă tulbura și mai tare. Căutam   un loc unde să mă ascund și îmi astupam urechile. Dar teama nu-mi alunga bucuria de a ieși sub stropii grei și translucizi, cânt artileria cerului cânta cadențat. Mă avântam sub ploaie și-i sorbeam cu nesaț nectarul înmiresmat de vară a copilăriei. Pielea mea era precum sugativa școlarului. Aveam nevoie de ploaie pentru toată ființa mea, trup, minte și spirit. Apoi mă desfătam cu spectacolul ulițelor ce adunau apele plo

  Mergi doar înainte! Nu privi în urmă! Toate vijeliile ți-au umflat apele și ai trecut adesea peste albie, dar viața ți-a dat și timpuri line, vremuri senine. Ai curs ușor mulțumindu-i pentru fiecare norișor de puf lăptos. Ai dansat ca un fulg aninat de cer, în albia ta cu pietre șlefuite. Ai susurat și ai cântat cu păsările la răsărit, în asfințit și ai plâns cu ele în toamnele târzii. Ai clipocit vesel sub stratul de gheață, în iernile firești ale vieții și ai stat stingher, încătușat, furios, înspăimântat, trist sau doar melancolic, în anotimpurile stranii ale vieții.   Fii râu să poți spăla albia făurită de trecerea timpului! Fii râu să poți plânge fără să-ți vadă nimeni lacrimile! Fii râu să poți da universului pietre sculptate de curgerea ta ireversibilă! Dar, uneori, opintește-te în ramurile adunate de furtuni ca stavilă în fața ta! Tulbură-te în așezarea ta și caută cu forța minții calea către drumul tău! Fii râu cu ape reci și limpezi! Lasă drumeții să-și caute clipe de a

  Ioana se plimba molatic prin labirintul de betoane al orașului. Din când în când, ridica privirea și mângâia cu gesturi gingașe norișorii cenușii adunați deasupra dolomiților. Apoi cobora printre grăbiții trecători și încerca să le vorbească. Ochiul său căuta cu tristețe un colț un în care să respire cu inima și sufletul. Moleșită de lumina fierbinte a soarelui, se așeză la umbra unui turn la fel de cenușiu ca orizontul orașului. Scoase din rucsac eșarfa plină de culoarea mătăsii pure și își acoperi tinerește capul cu părul înfierbântat de razele de foc ce făceau betoanele să clocotească precum niște cazane uriașe. Din oaza aceea de umbră citadină, începu să privească aproape resemnată puhoiul de furnici birocrate sau simple muncitoare, cum se îndrepta spre contractul său cotidian cu societatea. Minusculele făpturi, unele în salopete, altele   în uniforme cenușii cu epoleți de praf de ciment, se îngrămădeau pe drumul larg. Cele dintâi alergau și-și lăsau în urmă sudoarea, cele din

  M-am trezit din vis halucinând. O lacrimă de foc se agățase de mantaua mea de bal. Nici nu amenința, dar nici mu mă slăbea. Mă urmărea cu ochi de gheață vie, inundată de lumina unui cer pal, crepuscular. Treptat, lacrima crescu și prinse forma unui bobocel de fetiță cu linii gingașe și două codițe lungi   ce săltau vesel în alergare. Am întins mâinile să o cuprind fascinată de frumusețea ei, dar focul s-a întețit și mi-a pătruns prin mâini direct în sânge. Tot trupul meu se zvârcolea sub clocotul nepotolit și lacrimi fierbinți îmi lăsau urme adânci pe chipul împietrit. Mă priveam în oglindă și nu se mișca nimic pe chipul meu. Era rece, impasibil, golit de orice urmă de viață și de sentimente. Eu nu eram eu, eram o cu totul altă ființă. Nu mă recunoșteam în trupul vinețiu prins în mantia de bal ca într-un lințoliu. Spasmele ritmice ale trupului dădeau un aer ridicol eului meu. Am căutat din priviri fetița să o rog să mă ierte pentru îndrăzneala de a   o cuprinde cu mâinile mele dornic

  De liniștea planetei mă ocup eu, astăzi, doar astăzi. Voi opri sirenele și voi slobozi zbuciumul interior al Pământului. Voi interzice orice formă de comunicare modernă. Voi obliga oamenii să se privească pentru numai o secundă, o umilă clipă, în ochi. Să-și vorbească ochi în ochi. Să fie atenți la inima lor și a celui din fața lor. Vorbele prea grele le voi trimite în văzduh și le voi preface în ploaie, vânt, chiar furtună, dacă va fi nevoie. Nu voi pizmui pe nimeni. Nici pe cei mai norocoși, nici pe cei fără de scrupule, nici pe cei nedrepți și nici pe cei pe care, de obicei nu-i tolerez, ipocriții cinici ai planetei, lugubrii și veșnic iubitori de marele EU. Îi iert astăzi și încerc să echilibrez planeta. Am așezat cu grijă în talerul vechi, de o parte, zâmbete, șoapte, râsul copiilor, parfumul dimineții, curajul drumețului și bucuria zborului. Iar, în celălalt taler, am cuprins în buchete mari sufletele îndoite, fețele de împrumut, chipul slugărniciei, zelul celor fără creier, in

    Ai chef să scrii, dar nu știi ce. Cuvintele îți zboară si se împletesc în cununi de flori. Imaginile prind contur ca într-un film alb-negru mut. Fiecare tablou creat e urmat de umila vorbă scrisă a muzelor ilustre. Sunt demne cuvintele, sunt calde și-ți dau avânt. Cutezi mai mult. Ai vrea să fii in pelicula frântă pe alocuri, să-ți așterni filmul pe pânză. Să-l joci, Să dai viață vieții tale. Iți pui o pălărie și înfrunți culorile. Le transformi în valuri terne și nu te uiți cum le așezi. Ești liber. Liber sa simți, sa creezi și să arați tuturor CE ești.   Pălăria ta cea nouă îți vine ca o parte a corpului. E una cu tine și faci pasul cel mare, Treci de la umilul clovn cotidian la actorul vieții tale. Ești sobru, integru și înțelept. Ești mândru de tine și de creația ta. Ai vrea sa arăți lumii întregi CINE ești acum în clipele imortalizate pe filmul tău fără culoare. Dar de ce oare ai ales să creezi o asemenea operă în umbre, linii și nuanțe și tonuri infinite, de la albul pur

       În ultima vreme abundă presa de gândiri strâmbe promovate la rangul de legi. Preluate din gura celor care au fost mandatați cu puterea de a face lucruri bune, schimbări, reforme inteligente, update-uri pentru secolul în care trăim. Ne uităm la toate cele spuse, scrise, citate și ne minunăm. Nu putem să spunem decât că pandemia a afectat serios gândirea, logica, raționamentul, ba, mai mult, a pătruns în sufletul omului și face ravagii.    O lume întreagă clocotește și gândirile funeste   au măsurat, au calculat, a făcut statistici, le-au analizat în lung, în lat, în adâncimea minții lor reactive. Au tras cu ochiul în stânga, în dreapta, la alte sisteme, la alte sectoare și s-au suit în tractoarele cvasi reformei care doboară copacul doar pentru că le-a ieșit în cale.   Este de prisos să mai explic ciudatele fenomene cum și-au scos rufele la uscat pe frânghii și le privesc ca pe niște opere de artă suprarealistă, scrupuloasă și de-a dreptul explozivă.   Și cum un astfel de mo

     M-am trezit de dimineață cu gândul să privesc pe geam înainte de a pleca la serviciu. De ce aș avea un asemenea gând? E dorința și modul meu de a mă elibera de fantasmaticul stres cotidian și de a respira optimismul unui nou început. Căci fiecare zi este acest crud fir de iarbă ce se înalță sau se ofilește.        Am lăsat aburul cald al cafelei să-mi inunde chipul și am privit prin el în zare orașul pregătit de o nouă zi. Pașii pe asfalt erau rari și grăbiți. Ecoul ajungea până la urechea mea sensibilă. Încercam să ghicesc cine s-ar putea trezi așa de dimineață, la prima geană de lumină și de ce mergea așa de hotărât. Treptat, jocul m-a acaparat și, odată cu el, zgomotele s-au amplificat într-un murmur matinal familiar.   Ziua începuse a se creiona, iar furnicuțele orașului se iveau tăcute și triste din toate zările. Își purtau care mai de care ba mapa, ba copilul de mână, ba mașina, ba simplul corp costumat ordonat pentru o nouă zi de muncă. Mișunau grăbite. Erau nerăbdătoare

Ce stranie este așteptarea cuprinsă între vis și realitate! Îți lovește sufletul cu pumnul de fier. Durerea nu are întotdeauna cuvinte sau lacrimi. Parfumul trandafirilor și al reginei nopții, jocul licuricilor în beznă, zgomotul pașilor, târșâitul bastonului de lemn, firul de înaltă tensiune desprins de pe stâlp cu o flacără vie ce tăiase întunericul în două și înrudise frica, lașitatea și maturitate. Ciudată îngemănare de sentimente! Satul părea un leagăn imens aninat de stele și gândul meu zbura departe printre lumini, umbre și tăceri, împresurat de parfumul călător al copilăriei. Răzbătea mirosul de gutui în toiul verii și-mi strecura în suflet tema despărțirii ce se apropia. Căutam pe cer semnele. Mă temeam de roșul toamnei ce urma. Cu toții ne întoarcem acolo unde ar trebui să rămânem veșnic. Mi-o amintesc pe Mama Iulica, bătrâna înfășurată în negru ca noaptea ce m-a schimbat. Erau doi bătrâni micuți, uscați de timp ca două smochine. Într-o zi, bătrâna mea cu basmaua înnodată

Levitez în adormire: Sufletul imaterial lasă în urmă trupul putred. Mă înalț spe cer cu sete de lumină. Ochiul globular plutește alături și captează firele subțiri ale soarelui. Mi-arunc mâinile de schelet spre abis și înot cu trup de pește și aripi de vultur. Mă învolburez, mă transform în mii de particule, pier și mă ivesc din nou.Mă luminez ca un crepuscul și mă întunec mai negru decât întunericul unei lumi născute din haos. Nu-mi țin aproape nici mintea și nici văzul.Le alung și chem cu glas topit doar susurul urechii mele fără judecată. Căci ce aud rămâne neatins de alte sințuri, nealterat de văz și de miros.Sunt liber și descompus în milioane de euri, în milioane de voci și milioane de ochi. Pătrund prin timp și visez un vis ciudat.Ochii mei meteoritici mă urmează și-mi disecă lumea în spectre de culori transparente. Îmi înconjoară ideile și le dețelenesc.Gândurile haine se despletesc peste puțina lumină rămasă în balans între amurg și înnoptare, între zorii cruzi și ziua rece.

  Mă scufund în ape tulburi. Simt cum mă împresoară cenușa învolburată din adâncuri și nu am nimic de care să mă agăț. Chem cu disperare marea să mă aline cu legănatu-i cadențat. Dar marea mă respinge ca pe un animal descompus. Încep să mă zbat în agonie. Sunt singur, nu văd, auzul mi-e amorțit și simt cum începe marea trecere. Să mă lupt? Nu-mi vine, e tăcere și pace caldă. Învolburarea adâncului se decantează și văd, în lumina inserată, particule de argint cum se unesc în dansuri mici. Mă fascinează și vreau să fiu acolo, în momentul acela când, din renunțarea mea, s-a născut un vis. Scrutez abisul și încep să văd, încep să simt, încep să vreau să fiu doar acolo unde am pătruns prin respingere, prin alungare. De ce mă simt acum în siguranță? De ce nu vreau să mă întorc acolo unde văd lumina? Nu am răspunsuri, dar simt că motivul pentru care sunt aici este cu totul altul. Nu am găsit renunțarea, dar nici dorința de a lupta. Nu am aflat remușcarea, dar nici voința de a schimba. Poate n

  Ce cultivăm ? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?    Ne-am obișnuit să fim nuanța ternă a tabloului în care trăim. Fără a încerca măcar să gustăm culoarea la care, în taină visam. Suntem și atât. Ne integrăm perfect într-un tot pentru că nu avem curajul sa fim noi  înșine.    Într-una din zilele trecute, cenușii, geroase și, mai presus de toate, perfide încă de la prima săgeată de soare, m-am orpit să respir aerul străzii. Și nu va gândiți ca am simțit marea tumultoasă a lui Balzac sau singuratatea profundă  a lui Baudelaire, ci doar omul modern, împovărat de griji cotidiene, cu brațele lungite de cumpăraturi făcute în grabă, mapa de birou și accesorii purtate de nu se stie  când în caz că …  va ploua….. poate am timp să….. ar trebui să….. de mult n-am mai ajuns la ….. să nu uit de factura…. rețeta e cea mai importantă…..mai  am o ruda prin spital…….trebuia să-ți înapoiez  …….  O port la mine de un an …..  și când te gândești că locuim în același oraș  , cea mai grea povară , repl

  Stau de vorbă cu Luna, astrul nopții tainice. Lumina-i caldă îmi dă curaj să o întreb cum e să stai de veghe noaptea când furia omului viclean se dezlănțuie. Când mintea e cuprinsă de flacăra vie a răului. Cum e să vezi și să nu poți opri? Luna-i senină și plină. Mă privește cu o licărire ciudată și-mi răspunde că nu noaptea e de vină pentru răul care ne cuprinde, ci noi, umilele ființe care scurmăm pământul în căutarea a nu știu ce. În fuga noastră pentru acest mare nimic am călcat în picioare umanitatea și umanismul. Căci ce este Omul fără umanitate? O ființă lipsită de suflet, moale ca lutul în mâna cui se pricepe a făuri răul suprem. Luna-i sus și vede tot. Vede răul legănat în vise dulci. Vede Omul chinuit de coșmarul amar. Vede sufletul surghiunit și copilul omului hrănit cu recolta pierzaniei. La toate e prezentă, la toate suspină și ochiul mare își aruncă lacrima caldă peste noapte. Și noaptea-i tăcută și rece, cuprinsă de ceață albastră. Lacrima Lunii nu atinge Pământul

 Stau de vorbă cu un gând de mult. Un vechi prieten și dușman al meu. Mă întreabă și-l întreb. Nu-mi răspunde. Nu-i răspund. Tace, tac. Respiră, respir. Apoi, îmi strâng curajul și-i dau glas ideii mele: Ce vrei, de fapt? Nu te-am păstrat eu. Tu ai rămas rătăcit prin labirintul creierului meu. Tu ești un nevolnic fricos. Te-ai pitit și acum mă întristezi și-mi încețoșezi orizontul. Nu mai pot privi înaltul că mă chemi în hăul tău!  Mă privește furios. Face grimase caraghioase și cuteză: Nu, nu sunt eu cel rătăcit. Tu m-ai lăsat acolo fără lumină și hrană. M-ai abandonat, să mor singur și neștiut. Te-ai gândit că poate, fără să simți nicio tristețe sau durere, pier așa simplu. Dar nu s-a întâmplat. M-am hrănit cu visele tale, ți-am găsit rezerva de speranță ascunsă în cufere și am sfărâmat lacătele. M-am hrănit până ce am prins formă și glas. Am decis să nu mor. M-am gândit că ne-a fi mai bine o viață în doi. Eu gândul tău bătrân și tu, ochiul meu ager. Îmi simt revolta până în cerul gu

  M-am întâlnit cu Furnica , mergea spre serviciu gârbovită, îmbrăcată office cu geantă mare, grea , pantofii lustrui ț i , dar galbenă  la fa ț ă ș i ochii mor ț i în cap, cu vene verzi ș i cearcăne de mâl pungite. O salutai în grabă, mă salută sleită.   Mai la amiază, ne întâlnirăm  iară, la  cabinet. Căra himera ș i o lungi pe vreo trei scaune. Era transparent ă , gri-verde, aproape adormită. Apoi î ș i   ș terse   broboadele de sudoare ș i- ș i scoase o agend ă .    A ș a   nu se mai poate !  Intră! Lungi himera pe canapeaua  ș i  î ncepu   s ă  spune   ce o durea pe ea, c ă ci himera era adormit ă de   at â ta   leg ă nat   ș i purtat  î ncolo,  î ncoace   !   Doamne, cât a mai crescut! O privi cum îi dansează osânza revărsată de pe canapeaua mică ș i cum   gu ș a   se  î mpreuna   cu burta de nu se mai   ș tia   de forma trupului defel. O   leg ă na   u ș or   s ă  spun ă  ș i s ă  r ă spund ă , dar himera se-n ă l ț ă ș i se   f ă cu   neagra,   cap ă t ă  forma, pumni mar

  Port cu mine un gând firav, abia ivit din găoace. Il țin aproape de inimă și-l pipăi des, să văd că mai palpită. E delicat și gingaș, dar nedeprins cu viața muritorilor de rând. Nu știe să lupte sau să împingă. Șoptește doar în urechea trecătorilor să-l ia în calcul. Lumea-i tăcută și cruntă. Se învârte nemilos în jurul său și-i îngustează spațiul. Gândul meu nevolnic respiră sacadat ca un claustrat. Mă opresc și-i dau oxigenul meu să poată depăși momentul. Mă privește cu ochi transparenți, lipsiți de bucuria vieții. Are de gând oare să renunțe? Plâng mai amarnic decât el. Și-l scald în lacrimile mele fierbinți. Oftează secătuit de vlagă și-și revine în simțiri. Bucuria mea nu are margini. Il țin în palmă și-l alint.  Micuțule drag, vreau să crești cu aripi de pasăre singuratică, ochi de vultur flămând și gheare de stâncă. Te voi hrăni  cu aer curat și-ți voi da să bei nectarul pur al inimii mele. Când vei fi bolnav, te voi tămădui cu cele mai perfide iluzii. Te voi încălzi iarna cu