Paradis Personal

 Mă înalț în zbor deasupra unei ierni plictisite. Culoarea copacilor, a prafului răzleț sau chiar a câmpului nu-mi spune nimic. Nu pot răzbate până la sentimente privind nepăsarea constantă a iernii. Nimic nu deschide vreo ușă spre culori. Zilele sunt plânsete prelungi, iar nopțile, suspine înăbușite.  Cumva iarna ne-a acaparat sufletele. Le-a închis în turnul citadelei, iar noi, oameni fără simțire, ne mișcăm robotic, programați să umplem cotidianul . Facem aceleași  gesturi. Ne ducem drumul înainte și înapoi pe urmele acelorași pași. Nu explorăm zone neînțelese. Nu spunem cuvinte vii, ci doar arii terne rupte din fițuica gândirii cotidiene. Soarele se teme. Stă ascuns după același gri atemporal. Vântul bate cuminte în ritm simetric fără adieri jucăușe sau zbateri extreme. Până și luna este lividă.   Încărcați cu energie infimă, facem gesturi mărunte încercând să ne gestionăm resursele  atât de anemice. Nu consumăm în zadar vorbele și mișcările. Un zâmbet ne costă un sfert din energia

  Am fi nebuni să ne luam la întrecere cu timpul. Pe alocuri însă mai putem face sprinturi buclucașe. Ni le dorim cu toată ființa.  Niciodată nu am crezut că timpul doare. Dar poți simți fierul roșu drept în inimă. O durere nesfârșită te cuprinde. Și lacrimile sunt de prisos când timpul te țintuiește în fatidicul azi. Doar astăzi mai poți fi. Te-ai jucat destul cu ieri și mâine. Ți-ai croit povești de viață, cusute cu fire de vânt. Ai pătruns cu acul haina transparentă a timpului și te-ai simțit dăruit cu harul unui pictor. Ai imaginat ceruri înalte, limpezi, curcubeie, pajiști verzi pline de flori. Pictai cu nesaț în culori vii tot ce era tern în acel ieri. Căutai sensuri ascunse. Te priveai pe tine peste timp. Ei, hai, că parcă, nu a fost chiar așa sau poate nu am înțeles !   Te încurajai să-ți  cufunzi penelul în visare. Investeai în cele mai scumpe culori, cu tentă aurie, tușă de bronz, irizații de argint, umbre pale de ambră. Nimic nu părea să te convingă să mai păstrezi din plinu

       Se aude un gând năvalnic printre ramuri. Șuieră, se joacă, se anină de petale, se preface-în floare, frunză și-ți zâmbește apoi ca fruct. Se arată doar în vis, la prima ivire a zorilor, în secunda fecundă ce umple pământul de freamăt. Poartă aripi ușoare de frunze proaspăt născute, abia ieșite din pânza transparentă a naturii. Pe frunte-i lucește o pecete de safir și se desprinde în mici scântei când se înalță spre culmi. Ochi nu are, dar, în dreapta și în stânga, îi atârnă simetric două mustăți ce se unduiesc asemeni crengilor de salcie plângătoare. Nu are formă, nu știi unde începe și unde se sfârșește. Un miros îmbătător de flori și polen te împresoară când îți stă aproape, și-i simți mustățile cum îți gâdilă creștetul. Apoi apar scânteile și totul se oprește. Crezi că a fost doar un vis.       Gândul aduce cu sine amintiri de primăveri uitate, îngropate adânc în inimi. Se trezesc poznașe și-ți dezmiardă sufletul cu ochii hoinari ai bunicii, mâna cu pistrui și obrazul proaspă

 Se întâmplă multe în viața ta, zi de zi, ceas de ceas. Uneori chiar o secundă aduce cu sine ce nu ți-a adus întregul an!  Te-ai așezat într-o rutină comodă, molatică, pufoasă ca păturica din copilărie. N-ai vrea să schimbi nimic, iar viața ta devine un mecanism ciudat, repetitiv. Te ridici din pat, iei micul dejun, urmezi rutina dimineții, Pleci la serviciu, te întorci...aceeași rutină cotidiană. Se face seara și trăiești rutina cu familia. Și, nu doar că dorești această rutină a vieții, dar i-ai dat și o definiție. Ai numit-o bucuria de fiecare zi  sau ți-ai spus: Lucrurile merg pe un făgaș normal. Și rutina ta a fost asociată cu normalitatea, sănătatea și fericirea. Este neprețuită pentru tine. Ai pus-o într-un sipet de sticlă să o poți privi, fără să o atingi. Dar ce se întâmplă când un lucru mărunt ca un ghiocel venit cu o mână tremurândă spre tine îți rupe rutina? Când o durere nouă, profundă, te seacă de zâmbete? Când lucrurile asupra cărora nu ai niciun control te prind în lab

 Din adâncimile profunde ale Pământului s-a auzit un vuiet. Mai degrabă, un tânguit prelung, în cascade. Se întristă și frunză și om și gâză, praful rămase încremenit în aer, în bule mici, abia vizibile. Zâmbetele împietriră și  gravară pe fețe crăpături profunde, diforme, căscate ca gurile însetate. Apoi, tânguiala se transformă în bocet, sacadat, cu scuturări puternice, frisoane intense și perioade scurte de liniște. Pământul se cutremura năvalnic. Căsca crevase întunecate și înghițea ca un monstru tot ce era deasupra-i.  Eram o pasăre plăpândă pitită între două frunze, una verde și alta galbenă. Mă aciuiasem pe o ramură fragedă, aproape de oraș. Am privit drumul pavat cu dale mari cum se transformă în șarpe, freamătă, se unduiește, iar zvârcolirea sa aruncă în hăul creat case, blocuri trufașe de sticlă, înălțate sfidător spre cer oameni, copaci și păsări, semenii mei, mai mari, mai curajoși, mai cutezători.  Plângeam asemeni adâncului, scuturând creanga, ucigând frunza galbenă ce se

  Calculează-ți energia! Împarte judicios resursele pentru zile însorite, ploioase sau încremenite în viscolul năprasnic!  Nu pune deoparte gândirea cu soare și scânteile pentru întuneric! S-ar putea să nu ajungi să le folosești dacă le păstrezi doar pentru tine!  Fă exerciții de încălzirea aripilor! Testează-le forța, suplețea, dinamica, subtilitatea în vârtejuri line sau furtuni! Privește zarea! Privește necuprinsul! Sfredelește cu ochiul în hăuri sau înălțimi jinduite! Măsoară-ți înălțimea! Privește-te în oglindă! Pune-ți în desagă mai multe cuvinte cu care să împletești idei! Scutură-te de mirosul copilăriei!   Fii încrezător! Zborul se naște din vis și încredere! Fii optimist! Zborul e magic! Fii vesel! Orice zbor cunoaște înălțimea! Fii cutezător! Nicicând zborul nu se stinge! Uneori, însă, arde doar mocnit în minți încarcerate! Fii bun! Nimic nu ușurează mai mult aripile ca sufletul curat! Fii TU, identifică-te cu zborul și vei cunoaște zări și mări, înălțimi și abisuri, zi și n

 Ioana auzi un foșnet în grădină și veni la fereastra largă a casei. Același tablou îl trăise viu toamne la rândul. Întâi cu bunicii, apoi cu mama și tatăl, și, în cele din urmă, cu tatăl încărunțit și imobil în fotoliul așezat spre fereastră. Astăzi era singură cu toamna care-și arunca nostalgic ultimele frunze pe pământul ud. Natura întreagă plângea molcom, cu stropi ușori și răbdători.  Foșnetul din grădină se auzi și mai aproape, așa că Ioana deschise fereastra cu trosnet de lemn putred și începu să privească. În fața ochilor săi mirați, văzu un chip de copilă cu băsmăluță de mătase, pelerină colorată de ploaie și cizmulițele vesele cu frunze lipite pe bordură. O strigă sau i se păru că o strigă. Fetița nu-i răspunse și nici nu privi spre ea. Își continuă cu frenezie jocul cu cele două găletuțe.  În cea mare, roșie, măsura timpul în frunze. Scotocea nervoasă cu bățul prin covorul toamnei după frunze încă verzi. Ochii săi atât de mari se întunecau, iar, când găsea vreo frunză rătăci

 E atâta liniște în jur că sufletul meu s-a cuibărit la umbra unui nuc bătrân și toarce, toarce .... zile arămii din fusul neobosit al toamnei. Nu-l deranjez cu întrebări existențiale, deși, vazându-l de departe aș vrea să-i scutur toropeala în care șade contopit. E timpul să răspundă unor picături de gânduri amare ce nu-mi dau pace.       Oare să-l întreb dacă mai sunt copil? Sau poate am ajuns adult? Poate am trecut prin timp și mă regăsesc cuprinsă într-o vârstă fără să am conștiința ei. Nu, la întrebarea asta nu vreau să-mi răspundă, căci, cu siguranță, sensibil așa cum este la schimbările de vreme, va cădea bolnav, iar eu nu mă pot lipsi de tot ce toarce! Știu sigur că timpul alunecă înainte și înapoi, călătorește liber de spațiu sau de legi nescrise, dar firești.       Când deschizi ochii spre lume, întâia oară, ești copil, prunc neprihănit. Clipești prelung să capeți vârsta conștiinței și te afli dintr-o dată în livada cu măslini, trădat de propria-ți ființă. Te privești în adân

  Mă cufund în apa mării sărată și vâscoasă. Fiecare parte a  trupului meu este înghițită, rând pe rând de lava însuflețită, rece, tristă și pustie.      Îmi țin capul la suprafață cu eforturi supraomenești, dar nu mă zbat, nu intru în panica unei rațiuni subzistențiale. Nu fac niciun efort gândit, ci reflex. Pesemne, trupul meu vrea să trăiască și luptă. Iar creierul acționează mecanic. Deși anatomia ne contrazice cu toate argumentele ei științifice, eu simt că trupul meu este cel care vrea viață, nu creierul, nu inima, nici simțurile, miile de simțuri acum amorțite în lava sinistră a mării.      Oamenii sunt toți la mal, așteaptă ca marea să ia o decizie pentru că eu refuz. Și încep să-i simt răceala usturătoare pe obraz. Ochii încep a se trezi și aruncă săgeți de rațiune în toate direcțiile. Dar creierul meu se simte confortabil ca stăpân absent al unui trup haotic, nătâng, cuprins de mirajul unei povești cu mare și pustiu.       Un singur  zgomot mai aude și se lasă cuprins de-a pu

 Mă amețește vara cu noianul ei de culori și mirosuri, cu spectrele de lumină și umbrele de liniște.   Aș vrea să o cuprind pe toată și să o strecor într-o sticlă albastră, să-i privesc etern perspectiva efemeră.       Desfătarea picturală, trezirea în rouă, picăturile de aur și argint ale ploii calde, câmpul cu maci, fânul dansând lin, grâul copt, primul semn al prefacerii anotimpului. Păsările, o, păsările de le-aș putea opri în sticla de azur! O întreagă fremătare aș cuprinde și aș legăna-o ușor  ca pe un prunc când îl dezmierzi!  Și nu aș opri nicio fărâmă din vara arzătoare a lui iulie când tot câmpul e cuprins de galben roșiatic ca o larvă de vulcan. De ea mă tem ca și de liniștea din juru-i în amiezile dogoritoare. Și mă mai tem de vântul arzător-sec ce atinge cu aripa morții culorile frumoase ale verii. Mă tem de pământul secat ce-și cască guri imense către cer, de florile uscate rămase ca scheletele în picioare, de tufele cu spini, de  arbuștii prefăcuți în rug, de colb. Cel m

     Mănânc pământ dulce, reavăn și trist. Nu faptul că mă înfrupt cu brazdele întoarse este trist, ci el, pământul, mustește de tristețe. Îl trezesc dimineața la viață cu triluri prelungi metalice. E drept că nu trilul meu l-ar bucura în vreun fel, dar, cert este, că zgomotul de metal îl sperie. E ca și cum ar agoniza în sala de așteptare la stomatolog. Apoi, se trezește brusc, speriat, se înalță în movilițe și mă poftește să-mi potolesc foamea cea fecundă. Trec ușor cu vederea peste tristețea sa căci foamea este mult prea vie și îl rostogolesc în bucături gargantuești fără să respir, fără să clipesc, fără să gândesc. Mă întorc să privesc în timp. Mă afund în labirintul întunecat și caut ieșirile spre clipe pure și tainice! E ca un joc. Mă simt împinsă de întuneric să caut lumina gingașă a timpului orpit în bule mici de cristal.Caut și caut, comori de viață, comori de timp, comori de spirit! Când mâna mea ajunge să simtă bula de cristal, timpul se oprește brusc. Mă cuprinde amețeala

  Am iubit ploaia dintotdeauna! În copilărie, creșteam cu ploaia! Mă înălțam amețitor. Sufletul îmi vibra de bucurie. Inima cânta în piept puternic, asemeni unei păsări care vrea să zboare din colivie spre infinitul cerului. Iubeam ploile de vară, care se iveau de nicăieri în zilele înăbușitoare! Priveam clipe prelungi cerul cum își adună forțele, cum umfla velele navei de război   ce transforma toți norii pufoși în cenușă. Primul fulger îmi oprea contemplarea, căci, cu adevărat mă temeam de săgețile de foc trimise pe pământ, iar tunetul mă tulbura și mai tare. Căutam   un loc unde să mă ascund și îmi astupam urechile. Dar teama nu-mi alunga bucuria de a ieși sub stropii grei și translucizi, cânt artileria cerului cânta cadențat. Mă avântam sub ploaie și-i sorbeam cu nesaț nectarul înmiresmat de vară a copilăriei. Pielea mea era precum sugativa școlarului. Aveam nevoie de ploaie pentru toată ființa mea, trup, minte și spirit. Apoi mă desfătam cu spectacolul ulițelor ce adunau apele plo

  Mergi doar înainte! Nu privi în urmă! Toate vijeliile ți-au umflat apele și ai trecut adesea peste albie, dar viața ți-a dat și timpuri line, vremuri senine. Ai curs ușor mulțumindu-i pentru fiecare norișor de puf lăptos. Ai dansat ca un fulg aninat de cer, în albia ta cu pietre șlefuite. Ai susurat și ai cântat cu păsările la răsărit, în asfințit și ai plâns cu ele în toamnele târzii. Ai clipocit vesel sub stratul de gheață, în iernile firești ale vieții și ai stat stingher, încătușat, furios, înspăimântat, trist sau doar melancolic, în anotimpurile stranii ale vieții.   Fii râu să poți spăla albia făurită de trecerea timpului! Fii râu să poți plânge fără să-ți vadă nimeni lacrimile! Fii râu să poți da universului pietre sculptate de curgerea ta ireversibilă! Dar, uneori, opintește-te în ramurile adunate de furtuni ca stavilă în fața ta! Tulbură-te în așezarea ta și caută cu forța minții calea către drumul tău! Fii râu cu ape reci și limpezi! Lasă drumeții să-și caute clipe de a

  M-am trezit din vis halucinând. O lacrimă de foc se agățase de mantaua mea de bal. Nici nu amenința, dar nici mu mă slăbea. Mă urmărea cu ochi de gheață vie, inundată de lumina unui cer pal, crepuscular. Treptat, lacrima crescu și prinse forma unui bobocel de fetiță cu linii gingașe și două codițe lungi   ce săltau vesel în alergare. Am întins mâinile să o cuprind fascinată de frumusețea ei, dar focul s-a întețit și mi-a pătruns prin mâini direct în sânge. Tot trupul meu se zvârcolea sub clocotul nepotolit și lacrimi fierbinți îmi lăsau urme adânci pe chipul împietrit. Mă priveam în oglindă și nu se mișca nimic pe chipul meu. Era rece, impasibil, golit de orice urmă de viață și de sentimente. Eu nu eram eu, eram o cu totul altă ființă. Nu mă recunoșteam în trupul vinețiu prins în mantia de bal ca într-un lințoliu. Spasmele ritmice ale trupului dădeau un aer ridicol eului meu. Am căutat din priviri fetița să o rog să mă ierte pentru îndrăzneala de a   o cuprinde cu mâinile mele dornic

  De liniștea planetei mă ocup eu, astăzi, doar astăzi. Voi opri sirenele și voi slobozi zbuciumul interior al Pământului. Voi interzice orice formă de comunicare modernă. Voi obliga oamenii să se privească pentru numai o secundă, o umilă clipă, în ochi. Să-și vorbească ochi în ochi. Să fie atenți la inima lor și a celui din fața lor. Vorbele prea grele le voi trimite în văzduh și le voi preface în ploaie, vânt, chiar furtună, dacă va fi nevoie. Nu voi pizmui pe nimeni. Nici pe cei mai norocoși, nici pe cei fără de scrupule, nici pe cei nedrepți și nici pe cei pe care, de obicei nu-i tolerez, ipocriții cinici ai planetei, lugubrii și veșnic iubitori de marele EU. Îi iert astăzi și încerc să echilibrez planeta. Am așezat cu grijă în talerul vechi, de o parte, zâmbete, șoapte, râsul copiilor, parfumul dimineții, curajul drumețului și bucuria zborului. Iar, în celălalt taler, am cuprins în buchete mari sufletele îndoite, fețele de împrumut, chipul slugărniciei, zelul celor fără creier, in

    Ai chef să scrii, dar nu știi ce. Cuvintele îți zboară si se împletesc în cununi de flori. Imaginile prind contur ca într-un film alb-negru mut. Fiecare tablou creat e urmat de umila vorbă scrisă a muzelor ilustre. Sunt demne cuvintele, sunt calde și-ți dau avânt. Cutezi mai mult. Ai vrea să fii in pelicula frântă pe alocuri, să-ți așterni filmul pe pânză. Să-l joci, Să dai viață vieții tale. Iți pui o pălărie și înfrunți culorile. Le transformi în valuri terne și nu te uiți cum le așezi. Ești liber. Liber sa simți, sa creezi și să arați tuturor CE ești.   Pălăria ta cea nouă îți vine ca o parte a corpului. E una cu tine și faci pasul cel mare, Treci de la umilul clovn cotidian la actorul vieții tale. Ești sobru, integru și înțelept. Ești mândru de tine și de creația ta. Ai vrea sa arăți lumii întregi CINE ești acum în clipele imortalizate pe filmul tău fără culoare. Dar de ce oare ai ales să creezi o asemenea operă în umbre, linii și nuanțe și tonuri infinite, de la albul pur

Ce stranie este așteptarea cuprinsă între vis și realitate! Îți lovește sufletul cu pumnul de fier. Durerea nu are întotdeauna cuvinte sau lacrimi. Parfumul trandafirilor și al reginei nopții, jocul licuricilor în beznă, zgomotul pașilor, târșâitul bastonului de lemn, firul de înaltă tensiune desprins de pe stâlp cu o flacără vie ce tăiase întunericul în două și înrudise frica, lașitatea și maturitate. Ciudată îngemănare de sentimente! Satul părea un leagăn imens aninat de stele și gândul meu zbura departe printre lumini, umbre și tăceri, împresurat de parfumul călător al copilăriei. Răzbătea mirosul de gutui în toiul verii și-mi strecura în suflet tema despărțirii ce se apropia. Căutam pe cer semnele. Mă temeam de roșul toamnei ce urma. Cu toții ne întoarcem acolo unde ar trebui să rămânem veșnic. Mi-o amintesc pe Mama Iulica, bătrâna înfășurată în negru ca noaptea ce m-a schimbat. Erau doi bătrâni micuți, uscați de timp ca două smochine. Într-o zi, bătrâna mea cu basmaua înnodată

Levitez în adormire: Sufletul imaterial lasă în urmă trupul putred. Mă înalț spe cer cu sete de lumină. Ochiul globular plutește alături și captează firele subțiri ale soarelui. Mi-arunc mâinile de schelet spre abis și înot cu trup de pește și aripi de vultur. Mă învolburez, mă transform în mii de particule, pier și mă ivesc din nou.Mă luminez ca un crepuscul și mă întunec mai negru decât întunericul unei lumi născute din haos. Nu-mi țin aproape nici mintea și nici văzul.Le alung și chem cu glas topit doar susurul urechii mele fără judecată. Căci ce aud rămâne neatins de alte sințuri, nealterat de văz și de miros.Sunt liber și descompus în milioane de euri, în milioane de voci și milioane de ochi. Pătrund prin timp și visez un vis ciudat.Ochii mei meteoritici mă urmează și-mi disecă lumea în spectre de culori transparente. Îmi înconjoară ideile și le dețelenesc.Gândurile haine se despletesc peste puțina lumină rămasă în balans între amurg și înnoptare, între zorii cruzi și ziua rece.

  Mă scufund în ape tulburi. Simt cum mă împresoară cenușa învolburată din adâncuri și nu am nimic de care să mă agăț. Chem cu disperare marea să mă aline cu legănatu-i cadențat. Dar marea mă respinge ca pe un animal descompus. Încep să mă zbat în agonie. Sunt singur, nu văd, auzul mi-e amorțit și simt cum începe marea trecere. Să mă lupt? Nu-mi vine, e tăcere și pace caldă. Învolburarea adâncului se decantează și văd, în lumina inserată, particule de argint cum se unesc în dansuri mici. Mă fascinează și vreau să fiu acolo, în momentul acela când, din renunțarea mea, s-a născut un vis. Scrutez abisul și încep să văd, încep să simt, încep să vreau să fiu doar acolo unde am pătruns prin respingere, prin alungare. De ce mă simt acum în siguranță? De ce nu vreau să mă întorc acolo unde văd lumina? Nu am răspunsuri, dar simt că motivul pentru care sunt aici este cu totul altul. Nu am găsit renunțarea, dar nici dorința de a lupta. Nu am aflat remușcarea, dar nici voința de a schimba. Poate n

  Stau de vorbă cu Luna, astrul nopții tainice. Lumina-i caldă îmi dă curaj să o întreb cum e să stai de veghe noaptea când furia omului viclean se dezlănțuie. Când mintea e cuprinsă de flacăra vie a răului. Cum e să vezi și să nu poți opri? Luna-i senină și plină. Mă privește cu o licărire ciudată și-mi răspunde că nu noaptea e de vină pentru răul care ne cuprinde, ci noi, umilele ființe care scurmăm pământul în căutarea a nu știu ce. În fuga noastră pentru acest mare nimic am călcat în picioare umanitatea și umanismul. Căci ce este Omul fără umanitate? O ființă lipsită de suflet, moale ca lutul în mâna cui se pricepe a făuri răul suprem. Luna-i sus și vede tot. Vede răul legănat în vise dulci. Vede Omul chinuit de coșmarul amar. Vede sufletul surghiunit și copilul omului hrănit cu recolta pierzaniei. La toate e prezentă, la toate suspină și ochiul mare își aruncă lacrima caldă peste noapte. Și noaptea-i tăcută și rece, cuprinsă de ceață albastră. Lacrima Lunii nu atinge Pământul