Plânset
Din adâncimile profunde ale Pământului s-a auzit un vuiet. Mai degrabă, un tânguit prelung, în cascade. Se întristă și frunză și om și gâză, praful rămase încremenit în aer, în bule mici, abia vizibile. Zâmbetele împietriră și gravară pe fețe crăpături profunde, diforme, căscate ca gurile însetate. Apoi, tânguiala se transformă în bocet, sacadat, cu scuturări puternice, frisoane intense și perioade scurte de liniște. Pământul se cutremura năvalnic. Căsca crevase întunecate și înghițea ca un monstru tot ce era deasupra-i. Eram o pasăre plăpândă pitită între două frunze, una verde și alta galbenă. Mă aciuiasem pe o ramură fragedă, aproape de oraș. Am privit drumul pavat cu dale mari cum se transformă în șarpe, freamătă, se unduiește, iar zvârcolirea sa aruncă în hăul creat case, blocuri trufașe de sticlă, înălțate sfidător spre cer oameni, copaci și păsări, semenii mei, mai mari, mai curajoși, mai cutezători. Plângeam asemeni adâncului, scuturând creanga, ucigând frunza galbenă ce se