Măsura timpului
Ioana auzi un foșnet în grădină și veni la fereastra largă a casei. Același tablou îl trăise viu toamne la rândul. Întâi cu bunicii, apoi cu mama și tatăl, și, în cele din urmă, cu tatăl încărunțit și imobil în fotoliul așezat spre fereastră. Astăzi era singură cu toamna care-și arunca nostalgic ultimele frunze pe pământul ud. Natura întreagă plângea molcom, cu stropi ușori și răbdători. Foșnetul din grădină se auzi și mai aproape, așa că Ioana deschise fereastra cu trosnet de lemn putred și începu să privească. În fața ochilor săi mirați, văzu un chip de copilă cu băsmăluță de mătase, pelerină colorată de ploaie și cizmulițele vesele cu frunze lipite pe bordură. O strigă sau i se păru că o strigă. Fetița nu-i răspunse și nici nu privi spre ea. Își continuă cu frenezie jocul cu cele două găletuțe. În cea mare, roșie, măsura timpul în frunze. Scotocea nervoasă cu bățul prin covorul toamnei după frunze încă verzi. Ochii săi atât de mari se întunecau, iar, când găsea vreo frunză rătăci