Paradis Personal

M-am înălțat în aer cu sete de cer, de albastru, de nori, de soare, de furtună, de picăturile plumburii ale toamnei târzii. Orice gând, orice șoaptă, orice adiere îmi zdruncină echilibrul. Mă regăsesc cu multă trudă în aceeași bulă stabilă. Și cel mai neliniștitor în căutarea acesta febrilă a echilibrului e faptul că deschid ochii spre lume, spre real. Toată vraja dispare. Toată liniștea mea vie și plăpândă se evaporă. Nu vreau cuvinte, nici înțelesuri, nici clipe numărate, nici semeni, doar vietăți tăcute să mă înconjoare. Să danseze în aer liber, fără cadență și ritm, fără muzică, doar cu simțirea și bucuria necenzurată a ființei.  Din aerul limpede mă cufund în ape azurii. Caut același echilibru, aceeași tăcere. Nu-mi las cuvintele să învie. Păstrez tăcerea ca pe o comoară înconjurată de ființele fără de glas ascunse în cristalul apei. Gust echilibrul efemer și mă înfrupt cu lăcomie din timp și spațiu. Dansez dincolo de limite, de orizont, de lumină sau întuneric. Cânt fără glas cu

     Se poartă măștile cu zâmbet, cele transparente realizate din materiale rezistente la "aburire" sau, mai bine zis, cu protecție  antiaburire .  Le găsiți mai peste tot și mai pe la toți. Nu vă gândiți că vi le recomand, nu nici vorbă. Dacă nu ați înțeles până acum este pandemie, mor oameni și nu de dorul zâmbetului vostru. Nu faceți din pandemie o modă! Nu știu pe unde vă scoateți cămașa când cineva din cercul vostru s-a îmbolnăvit de ceva în care voi nu credeți! Cum vă relaxează conștiința  multiplele facilități ale unei măști, protecție  anti aburire ,  antișoc ,  anti zgâriere  sau  stropire chimică ?  Când v-ați pierdut orientarea, crezul și iubirea sau, hai să-i spunem  prețuirea,  pentru ce este real, adevărat, normal firesc și atât de simplu, reveniți la martie 2020, atunci când lumea a trăit șocul unui inamic perfid, care ne zâmbea câteva zile și apoi ne lua în zbor. Acum, după un an, e năzuros și pofticios. Nu se oprește în fața unui zâmbet de plastic! A devenit

     E primăvară și mușcata mea spionează în fereastră. Nu o pot opri. La drept vorbind, mă ascund și eu după ea și respir. În ultima vreme am avut mai tot timpul senzația că oxigenul ne este limitat precum libertatea, dar nu are nici cea mai mică legătură cu masca. Așa, pur și simplu, te arunci într-o discuție, te avânți mai cu pasiune și te lovești brusc de o privire tăioasă, suspiciune, neîncredere, un hotărât dar nespus " nu ești cine credeam eu! ".Oxigenul se rarefiază brusc , te trec furnicături prin brațe, te îmbujorezi, te fâstâcești, te rostogolești în sinea ta, dar degeaba, e prea târziu pentru o nouă porție de oxigen convențional. De acum înainte, respiri cum poți, cum știi și pe unde mai este loc. Ești dezamăgit, supărat pe tine pentru că nu înțelegi convențiile nescrise și îndrăznești  în continuare să-ți fac aer cu evantaiul, să treci momentul. Acum ești de-a dreptul gâtuit, vlăguit. Ai reciclat aerul viciat de ideile altora, de parfumul puternic al pălămidelor.

     Anul de grație 2021, plină pandemie..de gânduri contradictorii, de idei deșuchiate, de minți viclene și personalități golite complet de caracter. Dar, trăim, pentru că ne împinge inerția. Mergem la job, sau îl abordăm de acasă. Încercăm să găsim rațiuni, ne scuturăm de pesimism ca de o stare indecentă și cutezăm spre... abisul cotidian.     Fiecare zi, un nou început. Fiecare dimineață, o nouă speranță. Fiecare clipă, o luptă plictisitoare. Fiecare Crepuscul, o mare dezamăgire în ramă colorată.  Momentul acela în care te-ai aștepta să respiri clipa de liniște, nu faci decât să înșiri strategii de supraviețuire pentru o nouă zi, o nouă săptămână, lună, an.     Ne-am retras și mai multe în turnurile noastre de fildeș, în noi înșine. Să fie acesta marele motiv  al înstrăinării, al rătăcirii pe căile lungi ale adevărului? Nu știm, dar sperăm, căci boala fără diagnostic nu are nicio șansă. E drept că, mai întâi, trebuie să accepți ideea că ești bolnav dacă urăști fără motiv, dacă îngro

     Când zilele sunt crispate și întreaga fire pare ostenită, oferă-ți un răgaz!  Lasă natura să plângă în picuri molcomi, translucizi! Dă-i timp metalului și betonului citadin să se curețe sub puritatea clipei. Permite-i pădurii să freamăte și firului de iarbă să se ivească în locuri neașteptate, negândite. Și tu, cugetă prelung ! Respiră prin toți porii prospețimea ce va veni. Gustă aerul ionizat, gustă tăcerea firească a prefacerii, sporește-ți așteptările, înnobilează-ți idealul. Alungă-ți ipocrizia, persuasiunea și nevoia de certitudini. Scutură-te de ele pentru o clipă, doar una…adâncă !      Ce ai de pierdut ? Ce lași în urmă ? Cum mergi înainte  ?  Ce rezolvi într-o clipă ?  Sunt doar întrebări sterile, fără sens, doar măcinare continuă și cadențată. Nimic care să te înalțe, nimic care să te învie, să te facă să vibrezi și să prețuiești CLIPA. Și când te gândești că întreaga-ți viață e construită din clipe, din aceste clipe pe care tu le gonești, le grăbești și privești doar î

       Este greu să împingi oamenii până, dar , mai ales, peste limite. Simți  cum opun rezistență la fiecare imbold sau chiar sugestie, iar când ești decis că trebuie să o faci, declanșezi Jihadul, partizanul, gherila ascunsă în fiecare dintre noi. Hăul se cască în fața ta și știi că nu mai este cale de întors. Ai ales să forezi în sufletul celui din fața ta și să forțezi schimbarea. Și, ca orice luptă, totul se produce cu zgomote, cu foc năvalnic, cu fum înecăcios și multă obidă, ură și înverșunare. Dar, repet, AI ALES și nu mai poți face nimic. Sămânța a fost aruncată în pământul înfometat al schimbării. Privești de pe margine cum ești desconsiderat sau înălțat la rang de întâiul, unicul și putredul dușman. Taci, îți înghiți cu sete lacrimile și nu faci nimic, cel mai greu lucru în fapt, aștepți să se întâmple. Fie va răsări ceva frumos și unic, fie vei sfârși de mâna celui care a fost prea slab să accepte că poate fi altfel, mai mult sau simplu, el însuși. Pentru că , de multe ori

       De ani buni de zile aud un zgomot infernal în urechi. Nici nu mai știu dacă e real sau face parte din mine. E ca și cum cineva sfredelește pereții, neîncetat. Începe de dimineață, încet, timid ca o încercare, ca și cum ar dori doar să mă strige, să vadă dacă m-am trezit. Nu-l bag în seamă, poate se oprește, dar nu, nici gând. Continuă hotărât, se înalță în toată splendoarea pe scenă și își începe aria. Nu-mi astup urechile. Cum aș putea? E un sunet organic, interior. Erupe la fiecare început de zi a săptămânii, iar duminica după amiaza, mocnește obosit și, cu o ultimă sforțare, mai dă drumul unui ultim tril de soprană. Dăunezi, m-am trezit înaintea lui și m-am postat în fereastră să-l surprind la primul pas. Am văzut câțiva muncitori în salopete, murdari de var, cărând moloz. În mintea mea s-au ridicat mii de semne de întrebare. Și dacă sunetul pe care îl aud este real? Și dacă vecinii forează întruna de atâta amar de vreme? Și dacă eu mi-am făcut degeaba inventarul facultăților

        Plouă cu idei fecunde. Plouă întețit. Stăm la o masă în centrul universului și savurăm aerul proaspăt al ploii. Părul și hainele ni-s ude de picăturile nervoase ale ploii, dar nu prea ne pasă. Privim în gol și nu vrem să ne tulbure nimeni și nimic meditația de vară.       Toată viața e o vară cu ploaie caldă și prietenoasă, la început, așteptată cu sete, ca un moment de purificare. Mai apoi, ploaia se întețește și stropii sunt reci, acizi. Ne surprinde în jocul nostru copilăresc. Ne izbește în sufletul plăpând. Plângem fierbinte sub ploaia rece și întreaga noastră ființă emană aburi.       Împrăștiem tristețea, dar rămânem sub același cer, același nor, o altă ploaie. O revărsare de ape tulburi. Un vuiet prelung al cerului supărat în clipa  noastră de vară. Cerul e supărat pe nepăsare. Intrigat de indolență. Trist de atâta resemnare. Noi suntem acolo, la aceeași masă, fără acoperiș, liberi sub bolta cerului furios. Primim și revărsarea mânioasă de ape. Nu mai plângem căci ideile