Paradis Personal

  Când încep să renunțe la tine, oamenii lasă vorbele tale să treacă pe lângă ei, să zboare în vânt, și îți răspund monosilabic sau mormăie. Se întâmplă zi de zi și tu crezi că poate sunt copleșiți de cotidian, de probleme sau împovărați de nu știu ce greutăți pe care nu le pot depăși singuri. Încerci să stabilești comunicarea, să-i întrebi, dar trec gravi pe lângă tine. Susțin că nu este ceva ce are legătură cu tine și, în fapt, așa și este. Are legătură cu ei. Te-au abandonat pentru că tu le reamintești cât sunt de mărunți și meschini în tot ceea ce fac. Te-au abandonat pentru că tu afișezi fără înconjur ceea ce ești. Spui simplu ce gândești și nu ce ar trebui să gândești. Devii incomod. Atunci, renunțarea la tine s-a făcut șoptit, prin vorbe ticluite, prin cântec perfid la urechea orbului. Cum ai putea să recunoști din timp simptomele? Poate fi sau nu important. Dacă pentru tine contează, caută în vorbe, în zâmbete, în acele îngăimări în loc de cuvinte. Caută în aer, în ochi...

 Să fie zbor, să fie gând, să fie vis?  Nu știu ce poate fi, dar mă poartă în timp, de la o vreme, înapoi. Simt bolovanii grei ce se agață de picioare și mă pironesc pe loc. E rece piatra și alunecoasă. Nu poți scăpa prea ușor din capcana ce ți-a înfiripat-o. Privești în sus și sufletul părăsește trupul putred, îngreunat de forța mută a pietrelor agățate de picioare. Te dezbraci de trup ca de o haină nefolositoare. Te scuturi de praful cinic al vremii și cauți să-ți făurești aripi din clipe de vis, din șoapte de copil, din crâmpeie de azur, din petale de flori, din mugurii firavi ai primăverii, din raze de soare, din apusuri roșiatice, din cântul puternic al păsărilor în zorii unei zile de început de vară, din pași, din umbre, din curcubeie. Le strângi pe toate, în fapt, adunate au fost o întreagă viață, dar le-ai lăsat deoparte pentru vremea când timpul stă cu tine de vorbă. Și ascuțite și grele îi sunt vorbele, dar nu-ți mai pasă. Ești arhitect. Îți desenezi cu frenezie arip...

 Rumoare, căldură plăcută și culoare. Toamna, pregătită de bal, învăluită în culori rumene, cu parfum proaspăt de dovleac copt și mere roșii, deloc grăbită, cu pasul hotărât și  de o neasemuită frumusețe, s-a așezat în lojă la teatru. Toate privirile curioase, sincere, meschine, iscoditoare, s-au îndreptat asupra ei. Unii spuneau că are prea multă culoare, că-i prea luxoasă, prea senină, prea frumoasă sau prea bună, că a făcut o selecție crudă în spectrul culorilor, alegând doar lumina și căldura, culori cu temperatura prea ridicată. S-au întors și cei din rândul întâi. Au privit-o cu atâta admirație. Au găsit-o discretă, veselă, răpitoare. Tăcută, atipică, dar plină de frumusețe vie. Actorii pe scenă s-au îmbătat cu parfumul ei puternic. Suflerul, în colțul lui ascuns, a pierdut șirul replicilor lăsându-i pe actori singuri, pentru prima dată după o viață  lipsită de recunoaștere. Orbit de frumusețea ei, a urcat scările, a zvârlit departe ciornele și a început să-i laude ...

     M-am trezit de dimineață cu gândul să privesc pe geam înainte de a pleca la serviciu. De ce aș avea un asemenea gând? E dorința și modul meu de a mă elibera de fantasmaticul stres cotidian și de a respira optimismul unui nou început. Căci fiecare zi este acest crud fir de iarbă ce se înalță sau se ofilește.        Am lăsat aburul cald al cafelei să-mi inunde chipul și am privit prin el în zare orașul pregătit de o nouă zi. Pașii pe asfalt erau rari și grăbiți. Ecoul ajungea până la urechea mea sensibilă. Încercam să ghicesc cine s-ar putea trezi așa de dimineață, la prima geană de lumină și de ce mergea așa de hotărât. Treptat, jocul m-a acaparat și, odată cu el, zgomotele s-au amplificat într-un murmur matinal familiar.   Ziua începuse a se creiona, iar furnicuțele orașului se iveau tăcute și triste din toate zările. Își purtau care mai de care ba mapa, ba copilul de mână, ba mașina, ba simplul corp costumat ordonat pentru o nouă zi d...

  Ce cultivăm ? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?    Ne-am obișnuit să fim nuanța ternă a tabloului în care trăim. Fără a încerca măcar să gustăm culoarea la care, în taină visam. Suntem și atât. Ne integrăm perfect într-un tot pentru că nu avem curajul sa fim noi  înșine.    Într-una din zilele trecute, cenușii, geroase și, mai presus de toate, perfide încă de la prima săgeată de soare, m-am orpit să respir aerul străzii. Și nu va gândiți ca am simțit marea tumultoasă a lui Balzac sau singuratatea profundă  a lui Baudelaire, ci doar omul modern, împovărat de griji cotidiene, cu brațele lungite de cumpăraturi făcute în grabă, mapa de birou și accesorii purtate de nu se stie  când în caz că …  va ploua….. poate am timp să….. ar trebui să….. de mult n-am mai ajuns la ….. să nu uit de factura…. rețeta e cea mai importantă…..mai  am o ruda prin spital…….trebuia să-ți înapoiez  …….  O port la mine de un an …..  și când te ...

 Stau de vorbă cu un gând de mult. Un vechi prieten și dușman al meu. Mă întreabă și-l întreb. Nu-mi răspunde. Nu-i răspund. Tace, tac. Respiră, respir. Apoi, îmi strâng curajul și-i dau glas ideii mele: Ce vrei, de fapt? Nu te-am păstrat eu. Tu ai rămas rătăcit prin labirintul creierului meu. Tu ești un nevolnic fricos. Te-ai pitit și acum mă întristezi și-mi încețoșezi orizontul. Nu mai pot privi înaltul că mă chemi în hăul tău!  Mă privește furios. Face grimase caraghioase și cuteză: Nu, nu sunt eu cel rătăcit. Tu m-ai lăsat acolo fără lumină și hrană. M-ai abandonat, să mor singur și neștiut. Te-ai gândit că poate, fără să simți nicio tristețe sau durere, pier așa simplu. Dar nu s-a întâmplat. M-am hrănit cu visele tale, ți-am găsit rezerva de speranță ascunsă în cufere și am sfărâmat lacătele. M-am hrănit până ce am prins formă și glas. Am decis să nu mor. M-am gândit că ne-a fi mai bine o viață în doi. Eu gândul tău bătrân și tu, ochiul meu ager. Îmi simt revolta până în...

     A sosit Noiembrie curat. Îmbrăcat elegant cu un costum gri suav, pantofi de tuș negru, fular țesut din firele șterse de culoare și baston de mesteacăn desfrunzit. In eleganța lui de gentelman rafinat s-a simțit fâstâcit când nu avea pe cap pălăria sa o ridice pentru salutul reverențios. Oare unde o rătăcise? Nu pleca niciodată fără ea la drum. Știa, că, pe drumul ce se deschidea în fața lui, putea oricând întâlni eleganta doamna Octombrie. Învăluita în culori sublime, asortate cu cele mai rafinate parfumuri. Ochii săi de miere limpede i-ar fi sesizat rapid lipsa accesoriului ce-i completat tot timpul eleganta. Se temea de prea frumoasa doamnă pentru care făcuse în taina o mare pasiune. Oare îl găsește prea cinic, prea grăbit sau poate prea rece? Știa sigur ca nu-i împărtășește ideile și aspirațiile, dar, totuși, așa neînțeles și îndrăgostit, prefera să rămână el. Acel simplu Noiembrie, în culori cinice, cu baston și umbrelă, cu pălăria pe cap și pelerină pe umeri....

 Am deschis poarta grădinii și au dat năvală toate roadele.  Mă bucuram cu ochii privindu-le! Dar rândul se forma și roadele toamnei au devenit nervoase. Roșiile mai guralive au strigat din urma cozii: Hei, cucoană, unde sunt procedurile?  Mi s-a tăiat respirația. Ce vorbiți acolo? Intrați în coș și eu decid ce fac cu voi în continuare! Eu v-am plantat! Acum mă bucur doar de munca mea. -Nu-ți fie cu supărare, interveni o vânătă ușor pălită. Există niște reguli. Nu prea ai cunoștință de ele și asta ne afectează pe toți. Stăm la rând și soarele nu ne mai face bine, nici bruma și nici vântul.  - Da, da, strigă furioasă o ceapă uitată. Aveai termene, reguli și proceduri. Am rămas aici singură și mă uit cu mi s-au uscat frunzele și am început a mă transforma în pământul asta netrecut prin mâini dibace. Și tu vrei să te bucuri? Eu m-am uscat și nu mă mai pui în coș. Voi pieri aici! Câteva roșii pitice se unduiau pe lăstăriși încercând să țină piept vântului tomnatic. Nu sp...

  Dragă  cititorule, îți mulțumesc că poposești aici și sper să-ți pot da câteva clipe de meditație serenă!