Efuziuni de toamnă

 Rumoare, căldură plăcută și culoare.

Toamna, pregătită de bal, învăluită în culori rumene, cu parfum proaspăt de dovleac copt și mere roșii, deloc grăbită, cu pasul hotărât și  de o neasemuită frumusețe, s-a așezat în lojă la teatru. Toate privirile curioase, sincere, meschine, iscoditoare, s-au îndreptat asupra ei. Unii spuneau că are prea multă culoare, că-i prea luxoasă, prea senină, prea frumoasă sau prea bună, că a făcut o selecție crudă în spectrul culorilor, alegând doar lumina și căldura, culori cu temperatura prea ridicată.

S-au întors și cei din rândul întâi. Au privit-o cu atâta admirație. Au găsit-o discretă, veselă, răpitoare. Tăcută, atipică, dar plină de frumusețe vie.

Actorii pe scenă s-au îmbătat cu parfumul ei puternic. Suflerul, în colțul lui ascuns, a pierdut șirul replicilor lăsându-i pe actori singuri, pentru prima dată după o viață  lipsită de recunoaștere. Orbit de frumusețea ei, a urcat scările, a zvârlit departe ciornele și a început să-i laude apariția cu replici puternic impregnate de iubire. Cuvintele se nășteau firesc, iar prestația suflerului lăsă toată sala mută. Actorii se miciră și, în universul tăcut al teatrului, apărură două lumini, Ea, Toamna și, El, umilul sufler al teatrului, scuturat de praful existenței sale chircite, neaplecat, ci drept, nerușinat, ci mândru, cu voce caldă, timbru puternic și curat, senzual, înamorat, sigur de iubirea ce s-a ivit brusc.

Toamna i-a privit cu încântare jocul ce curgea dincolo de scenă, devenită și ea minusculă. A închis ochii și i-a ascultat cu tremur vocea netedă ca o sabie înainte de luptă, lină ca un pârâu ajuns la câmpie. Cu fiecare cuvânt rostit, crizanteme colorate i se iveau cunună în părul de culoarea castanei. Cu fiecare arie de iubire rostită cu fervoare, rochia de muselină a toamnei înflorea, evantaiul de frunze căpăta nuanțe fierbinți, iar bruma din voal se topea în picuri mici de argint. 

Întunericul din jurul lor nu exista, lumea plutea pe frunze mari, ca înălțate în jocul de copil. 

Cortina se grăbi să cadă peste ultimul cuvânt din aria fierbinte a suflerului. Sala izbucni în aplauze, actorii plângeau de bucuria cu care îi hrănise prestația celui chircit sub scenă. Căci, cu adevărat El, teatrul, dăduse viață unui spectacol magistral.