Străfulgerare

Ce stranie este așteptarea cuprinsă între vis și realitate! Îți lovește sufletul cu pumnul de fier. Durerea nu are întotdeauna cuvinte sau lacrimi. Parfumul trandafirilor și al reginei nopții, jocul licuricilor în beznă, zgomotul pașilor, târșâitul bastonului de lemn, firul de înaltă tensiune desprins de pe stâlp cu o flacără vie ce tăiase întunericul în două și înrudise frica, lașitatea și maturitate. Ciudată îngemănare de sentimente! Satul părea un leagăn imens aninat de stele și gândul meu zbura departe printre lumini, umbre și tăceri, împresurat de parfumul călător al copilăriei. Răzbătea mirosul de gutui în toiul verii și-mi strecura în suflet tema despărțirii ce se apropia. Căutam pe cer semnele. Mă temeam de roșul toamnei ce urma. Cu toții ne întoarcem acolo unde ar trebui să rămânem veșnic. Mi-o amintesc pe Mama Iulica, bătrâna înfășurată în negru ca noaptea ce m-a schimbat. Erau doi bătrâni micuți, uscați de timp ca două smochine. Într-o zi, bătrâna mea cu basmaua înnodată ca o copilă se trezi singură. Copilul ce-l purta în suflet puse stăpânire pe ea. Cu fervoarea și dragostea lui i-a dăruit beția acelui sfârșit de vară. Toamna a fost pentru ea ultima chemare. A plecat cu sufletul de copil și toată mirarea frumoasă pe care o ținuse aproape întreaga viață. Există astfel de personaje care dau magie copilăriei tale. Există momente ascunse adânc în timp, răspântii, înălțări sau simple creșteri ale spiritului tău ce-ți trimit semnale peste timp. Copilul ce ai fost odinioară îi vorbește tânărului sau adultului în care, nevoit de scurgerea implacabilă a timpului, l-ai transformat și l-ai îndepărtat de culorile proaspete ale copilăriei. Momentul meu a fost un fulger sumbru, un cablu rupt de pe stâlpul de lumină. Clipa aceea ce luminase artificial ulița m-a despărțit de copilărie. O clipă mai târziu, nu mai eram aceeași, cutezam să văd.