Paradis Personal

     Ioana se trezi dis de dimineață cu gândul că trebuie să plece mai departe. A zăbovit destul aici printre copaci, își spunea în sinea ei. E timpul să-și cârmuiască corabia nouă ce încă miroase a lemn proaspăt, în alte zări, spre alte țărmuri. Așa că se strecură tiptil pe lângă camera copilăriei sale și porni cu pași hotărâți spre o altă dimensiune ai ei.             Timpul trecu ca un vis și Ioana puse pasul pe țărmul Orașului celor 1000 de pietre. Piciorul i se înfundă până la gleznă în nisipul viu, nestatornic ca și gândul ei. Se simți dintr-odată acasă, în cuibul cald țesut de mâna de bărbat a tatălui după fuga definitivă a mamei. Mama a plecat cu trenul aseară!, spunea Ioana trecătorilor când era mică și-și ruga tatăl să joace cu ea pe marea scenă rolul copilului fără mamă. Și tatăl intra în rolul părintelui orb care apuca trecătorii de mâini și le punea în palme fluturi de hârtie colorată, făcuți de Ioana cu multă grijă la lumina slabă a lămpiței pirogravată de mama sa, în

     Mănânc pământ dulce, reavăn și trist. Nu faptul că mă înfrupt cu brazdele întoarse este trist, ci el, pământul, mustește de tristețe. Îl trezesc dimineața la viață cu triluri prelungi metalice. E drept că nu trilul meu l-ar bucura în vreun fel, dar, cert este, că zgomotul de metal îl sperie. E ca și cum ar agoniza în sala de așteptare la stomatolog. Apoi, se trezește brusc, speriat, se înalță în movilițe și mă poftește să-mi potolesc foamea cea fecundă. Trec ușor cu vederea peste tristețea sa căci foamea este mult prea vie și îl rostogolesc în bucături gargantuești fără să respir, fără să clipesc, fără să gândesc. Mă întorc să privesc în timp. Mă afund în labirintul întunecat și caut ieșirile spre clipe pure și tainice! E ca un joc. Mă simt împinsă de întuneric să caut lumina gingașă a timpului orpit în bule mici de cristal.Caut și caut, comori de viață, comori de timp, comori de spirit! Când mâna mea ajunge să simtă bula de cristal, timpul se oprește brusc. Mă cuprinde amețeala

  Am iubit ploaia dintotdeauna! În copilărie, creșteam cu ploaia! Mă înălțam amețitor. Sufletul îmi vibra de bucurie. Inima cânta în piept puternic, asemeni unei păsări care vrea să zboare din colivie spre infinitul cerului. Iubeam ploile de vară, care se iveau de nicăieri în zilele înăbușitoare! Priveam clipe prelungi cerul cum își adună forțele, cum umfla velele navei de război   ce transforma toți norii pufoși în cenușă. Primul fulger îmi oprea contemplarea, căci, cu adevărat mă temeam de săgețile de foc trimise pe pământ, iar tunetul mă tulbura și mai tare. Căutam   un loc unde să mă ascund și îmi astupam urechile. Dar teama nu-mi alunga bucuria de a ieși sub stropii grei și translucizi, cânt artileria cerului cânta cadențat. Mă avântam sub ploaie și-i sorbeam cu nesaț nectarul înmiresmat de vară a copilăriei. Pielea mea era precum sugativa școlarului. Aveam nevoie de ploaie pentru toată ființa mea, trup, minte și spirit. Apoi mă desfătam cu spectacolul ulițelor ce adunau apele plo

  Mergi doar înainte! Nu privi în urmă! Toate vijeliile ți-au umflat apele și ai trecut adesea peste albie, dar viața ți-a dat și timpuri line, vremuri senine. Ai curs ușor mulțumindu-i pentru fiecare norișor de puf lăptos. Ai dansat ca un fulg aninat de cer, în albia ta cu pietre șlefuite. Ai susurat și ai cântat cu păsările la răsărit, în asfințit și ai plâns cu ele în toamnele târzii. Ai clipocit vesel sub stratul de gheață, în iernile firești ale vieții și ai stat stingher, încătușat, furios, înspăimântat, trist sau doar melancolic, în anotimpurile stranii ale vieții.   Fii râu să poți spăla albia făurită de trecerea timpului! Fii râu să poți plânge fără să-ți vadă nimeni lacrimile! Fii râu să poți da universului pietre sculptate de curgerea ta ireversibilă! Dar, uneori, opintește-te în ramurile adunate de furtuni ca stavilă în fața ta! Tulbură-te în așezarea ta și caută cu forța minții calea către drumul tău! Fii râu cu ape reci și limpezi! Lasă drumeții să-și caute clipe de a