Mănânc pământ!

 

   Mănânc pământ dulce, reavăn și trist. Nu faptul că mă înfrupt cu brazdele întoarse este trist, ci el, pământul, mustește de tristețe. Îl trezesc dimineața la viață cu triluri prelungi metalice. E drept că nu trilul meu l-ar bucura în vreun fel, dar, cert este, că zgomotul de metal îl sperie. E ca și cum ar agoniza în sala de așteptare la stomatolog. Apoi, se trezește brusc, speriat, se înalță în movilițe și mă poftește să-mi potolesc foamea cea fecundă. Trec ușor cu vederea peste tristețea sa căci foamea este mult prea vie și îl rostogolesc în bucături gargantuești fără să respir, fără să clipesc, fără să gândesc.

Mă întorc să privesc în timp. Mă afund în labirintul întunecat și caut ieșirile spre clipe pure și tainice! E ca un joc. Mă simt împinsă de întuneric să caut lumina gingașă a timpului orpit în bule mici de cristal.Caut și caut, comori de viață, comori de timp, comori de spirit! Când mâna mea ajunge să simtă bula de cristal, timpul se oprește brusc. Mă cuprinde amețeala și visul mă fură cu el aievea în bulă. Mă prefac în fărâmă de viață, fără formă, fără substanță, eliberată de constrâmgeri. Zbor și retrăiesc fiecare clipă de infinite ori, de câte ori vreau mă întorc și zobor! Zborul meu e întristat, dar aripa e alimentată de vis și se avântă iar și iar spre infinitul clipei cuprinsă în bula de cristal. Mă strecor din prima clipă, căci foamea mă cuprinde și fur alte și alte bule. Stau acolo în labirintul meu întunecat și nu încerc să înțeleg nimic! Oare cum de mi-am pierdut timpul cu a încerca să înțeleg? Puteam să luminez colțurile labirintului meu cu atâtea bule de cristal pur! De ce trebuie să înțelegem? De ce nu putem visa, zbura, cânta, simți liber? Să fie de vină socialul? Să fie de vină armata de idei fecunde ce-nțelenesc pământul și-ți împiedică pașii? Mă trezesc și mi-e foame! Mănânc același pământ reavăn și trist! Nu mă sting, dar nici nu trăiesc! Sunt aievea, undeva pierdut în labirintul minții mele meschine!