Uneori, fără cuvinte
Sunt perioade în viață când preferăm să fim simpli spectatori. Spectatori ai scenei sociale sau profesionale. Ocupăm un loc special, retras, strategic și observăm. Nu vrem să ne implicăm pentru că ne-am calculat deja șansele de reușită și știm că nu putem schimba ceva sau, măcar, convinge pe cineva că nu este aceasta calea. Și privim, tăcem sec cu gâtul uscat și trupul inert. Nu mai avem control asupra propriului corp, bolnav și el de tăcere și crudă resemnare. E aproape mort, cu funcțiile vitale adormite. Mâinile de ceară în bătaia nemiloasă a soarelui, trupul închis în cochilie și ochiul cețuit. Asta devenim când ne adoarme dulce tăcerea cu șoapte seducătoare într-un spectacol gândit pentru fiecare miime de secundă. Nimic nu-i scapă "scenaristului", antidotul pentru durere, plictiseală cronică. Remediu pentru idei, praf și pulbere. Tratament pentru " luări de poziție " , pământ proaspăt și lopată. Totul e gândit, rumegat, plantat și procesat. Ne-a rămas ochiu