Gutuiul
Ioana se trezește brusc. I se pare că aude un strigăt sub copacul din fața casei. Se aruncă spre fereastră, trage cu putere perdeaua și își ascute toate simțurile, dar afară este dimineață, zorii se îngână cu noaptea. Copacul pare înfrigurat, cu ramurile strânse și goale. Ioana își oprește respirația și își încordează auzul. Nimic nu se întâmplă, doar bătăile inimii gata să sară din piept. Și totuși acum câteva clipe ceva o făcuse să tresare din somn. O voce aproape familiară o strigase pe nume, de undeva din apropierea gutuiului cu trunchiul robust și ramurile sculptate într-o coroană bogată ce privea spre cer. Niciodată nu văzuse gutuiul să privească spre pământ. Copacii din copilăria Ioanei erau fie copii cu privirea ațintită spre ea, fie înțelepți și priveau cerul, indiferent de anotimp. Cei din urmă erau puțini, iar pe cel dintâi înțelept îl descoperise încă de mică, la fereastra camerei sale. Așa l-a văzut pentru prima oară, înalt, cu trunchiul neted și ramuri
