Ascultă cum plesnesc mugurii copacilor!

 

    Se aude un gând năvalnic printre ramuri. Șuieră, se joacă, se anină de petale, se preface-în floare, frunză și-ți zâmbește apoi ca fruct. Se arată doar în vis, la prima ivire a zorilor, în secunda fecundă ce umple pământul de freamăt. Poartă aripi ușoare de frunze proaspăt născute, abia ieșite din pânza transparentă a naturii. Pe frunte-i lucește o pecete de safir și se desprinde în mici scântei când se înalță spre culmi. Ochi nu are, dar, în dreapta și în stânga, îi atârnă simetric două mustăți ce se unduiesc asemeni crengilor de salcie plângătoare. Nu are formă, nu știi unde începe și unde se sfârșește. Un miros îmbătător de flori și polen te împresoară când îți stă aproape, și-i simți mustățile cum îți gâdilă creștetul. Apoi apar scânteile și totul se oprește. Crezi că a fost doar un vis. 

    Gândul aduce cu sine amintiri de primăveri uitate, îngropate adânc în inimi. Se trezesc poznașe și-ți dezmiardă sufletul cu ochii hoinari ai bunicii, mâna cu pistrui și obrazul proaspăt ras al bunicului. Te trezești copil și-ți vezi părinții mai tineri decât ești acum. Îi privești ca pe niște copii. Ai vrea să-i strângi la piept să-i ții pentru o secundă în căușul palmei tale. Apoi, gândul cu mustăți de un verde-crud te poartă aievea în prima zi de grădiniță, cu bunica de mână. Te trezești în fața unei porți de fier  ce trosnește cu forță și lasă în drum un armăsar negru, nărăvaș. Se înalță pe picioarele din spate și pare imens. Nechează și-și aruncă copitele în aer. Tremuri și bunica te strânge de mână. Nu te lasă. Te țintuiește pe loc și privește armăsarul până devine mânz. Îi mângâie grumazul și te îndeamnă și pe tine să o faci. Și mâna bunicii devine copacul sub care crești, ai curajul să faci primii pași. 

    Gândul te rupe din amintirea de miere și te duce în alt loc, uitat de multă vreme. Ești tot copil, e prima zi de școală. E toamnă caldă, dar tremuri cu tot sufletul. Privești cu nesaț. Ai vrea să cuprinzi tot tabloul. Să te vezi poate din afara ta. Tu de mâna mamei. Cu părul lung, prins în codițe cu funde mari albe. Iar mama, atât de fragedă! Privește înainte, mai încordată decât tine. E mamă pentru prima oară în prima ta zi de școală. Cum de n-ai înțeles până acum? O vezi cum își mușcă buzele și te strânge de mână. Are picuri de rouă ascunși în colțul ochilor, dar îți zâmbește și nu mai tremuri. Toamna caldă te împresoară ... O clipă ai mai vrea să zăbovești! Dar gândul tău de primăvară nu te lasă. Se avântă cu forță spre cer. Pecetea i se preface în scântei vii și totul dispare. E liniște și mugurii copacilor plesnesc!