Paradis Personal

  Ce cultivăm ? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?    Ne-am obișnuit să fim nuanța ternă a tabloului în care trăim. Fără a încerca măcar să gustăm culoarea la care, în taină visam. Suntem și atât. Ne integrăm perfect într-un tot pentru că nu avem curajul sa fim noi  înșine.    Într-una din zilele trecute, cenușii, geroase și, mai presus de toate, perfide încă de la prima săgeată de soare, m-am orpit să respir aerul străzii. Și nu va gândiți ca am simțit marea tumultoasă a lui Balzac sau singuratatea profundă  a lui Baudelaire, ci doar omul modern, împovărat de griji cotidiene, cu brațele lungite de cumpăraturi făcute în grabă, mapa de birou și accesorii purtate de nu se stie  când în caz că …  va ploua….. poate am timp să….. ar trebui să….. de mult n-am mai ajuns la ….. să nu uit de factura…. rețeta e cea mai importantă…..mai  am o ruda prin spital…….trebuia să-ți înapoiez  …….  O port la mine de un an …..  și când te gândești că locuim în același oraș  , cea mai grea povară , repl

  Stau de vorbă cu Luna, astrul nopții tainice. Lumina-i caldă îmi dă curaj să o întreb cum e să stai de veghe noaptea când furia omului viclean se dezlănțuie. Când mintea e cuprinsă de flacăra vie a răului. Cum e să vezi și să nu poți opri? Luna-i senină și plină. Mă privește cu o licărire ciudată și-mi răspunde că nu noaptea e de vină pentru răul care ne cuprinde, ci noi, umilele ființe care scurmăm pământul în căutarea a nu știu ce. În fuga noastră pentru acest mare nimic am călcat în picioare umanitatea și umanismul. Căci ce este Omul fără umanitate? O ființă lipsită de suflet, moale ca lutul în mâna cui se pricepe a făuri răul suprem. Luna-i sus și vede tot. Vede răul legănat în vise dulci. Vede Omul chinuit de coșmarul amar. Vede sufletul surghiunit și copilul omului hrănit cu recolta pierzaniei. La toate e prezentă, la toate suspină și ochiul mare își aruncă lacrima caldă peste noapte. Și noaptea-i tăcută și rece, cuprinsă de ceață albastră. Lacrima Lunii nu atinge Pământul

 Stau de vorbă cu un gând de mult. Un vechi prieten și dușman al meu. Mă întreabă și-l întreb. Nu-mi răspunde. Nu-i răspund. Tace, tac. Respiră, respir. Apoi, îmi strâng curajul și-i dau glas ideii mele: Ce vrei, de fapt? Nu te-am păstrat eu. Tu ai rămas rătăcit prin labirintul creierului meu. Tu ești un nevolnic fricos. Te-ai pitit și acum mă întristezi și-mi încețoșezi orizontul. Nu mai pot privi înaltul că mă chemi în hăul tău!  Mă privește furios. Face grimase caraghioase și cuteză: Nu, nu sunt eu cel rătăcit. Tu m-ai lăsat acolo fără lumină și hrană. M-ai abandonat, să mor singur și neștiut. Te-ai gândit că poate, fără să simți nicio tristețe sau durere, pier așa simplu. Dar nu s-a întâmplat. M-am hrănit cu visele tale, ți-am găsit rezerva de speranță ascunsă în cufere și am sfărâmat lacătele. M-am hrănit până ce am prins formă și glas. Am decis să nu mor. M-am gândit că ne-a fi mai bine o viață în doi. Eu gândul tău bătrân și tu, ochiul meu ager. Îmi simt revolta până în cerul gu

  M-am întâlnit cu Furnica , mergea spre serviciu gârbovită, îmbrăcată office cu geantă mare, grea , pantofii lustrui ț i , dar galbenă  la fa ț ă ș i ochii mor ț i în cap, cu vene verzi ș i cearcăne de mâl pungite. O salutai în grabă, mă salută sleită.   Mai la amiază, ne întâlnirăm  iară, la  cabinet. Căra himera ș i o lungi pe vreo trei scaune. Era transparent ă , gri-verde, aproape adormită. Apoi î ș i   ș terse   broboadele de sudoare ș i- ș i scoase o agend ă .    A ș a   nu se mai poate !  Intră! Lungi himera pe canapeaua  ș i  î ncepu   s ă  spune   ce o durea pe ea, c ă ci himera era adormit ă de   at â ta   leg ă nat   ș i purtat  î ncolo,  î ncoace   !   Doamne, cât a mai crescut! O privi cum îi dansează osânza revărsată de pe canapeaua mică ș i cum   gu ș a   se  î mpreuna   cu burta de nu se mai   ș tia   de forma trupului defel. O   leg ă na   u ș or   s ă  spun ă  ș i s ă  r ă spund ă , dar himera se-n ă l ț ă ș i se   f ă cu   neagra,   cap ă t ă  forma, pumni mar