Natura din noi
Ce cultivăm ? Ce suntem?
Încotro ne îndreptăm?
Ne-am obișnuit
să fim nuanța ternă a tabloului în care trăim. Fără a încerca măcar să gustăm
culoarea la care, în taină visam. Suntem și atât. Ne integrăm perfect într-un
tot pentru că nu avem curajul sa fim noi înșine.
Într-una din
zilele trecute, cenușii, geroase și, mai presus de toate, perfide încă de la
prima săgeată de soare, m-am orpit să respir aerul străzii. Și nu va gândiți ca
am simțit marea tumultoasă a lui Balzac sau singuratatea profundă a lui
Baudelaire, ci doar omul modern, împovărat de griji cotidiene, cu brațele
lungite de cumpăraturi făcute în grabă, mapa de birou și accesorii purtate de
nu se stie când în caz că … va ploua….. poate am timp să….. ar
trebui să….. de mult n-am mai ajuns la ….. să nu uit de factura…. rețeta e cea
mai importantă…..mai am o ruda prin spital…….trebuia să-ți înapoiez ……. O
port la mine de un an….. și când te gândești că locuim în același
oraș , cea mai grea povară , replici prefabricate, clisee, bucățele de
fraze stivuite în agenda minții , colacul de salvare.
Cel mai nefiresc mi s-a
parut un barbat plangând, așezat pe o banca inghetata. Atipic, de-a dreptul
bulversant. M-am indreptat spre el manat de o curiozitate inexplicabila.Ce l-a
făcut să arunce masca ?
Părea a fi strigatul femeii
din romanul lui O.Paler, la fel de ignorat.
Plângea zgomotos fărâmțind
cu înverțunare niște hârtii. M-a privit nedumerit.Credeam că sunt singur
mi-a spus. Nu vreau să deranjez pe nimeni.Nu prea sunt binedispus astăzi,iar
povestea mea nu este deloc deosebită.I-am explicat ca nu alerg dupa vreun
subiect, ci doar ….. mi-a spus ca a mai plâns in fata unei instituții,
dar s-a simțit în siguranță, n-a suparat pe nimeni și nimeni nu i-a pus întrebari.
Oftând usor, parcă găsise
timp, în tumultul orașului prăfuit, îmi sopti: Pierdui mama! Mă
cutremurai din toata ființa și începui să plâng molcom alături de el fără să-l
intreb cum și de ce. Încetul cu încetul plângeam amândoi la fel de
zgomotos, împovărați de aceeați durere, cu pieptul sugrumat uitându-ne la
trecatori cum alergau bezmetic.
- Îmi spusea, îmi zise el deodată, nu te mai duce sa-mi iei pastile că sunt
in spital ! Nu-i sănătos pentru tine mama să alergi din spital la
framacie, stai puțin cu mine !
- Și acum ? îndrăznii
să întreb
-Sunt cu rețeta în mana, dar uitasem cuponul și până să-l iau…..
Se ridica și plecă strângându-mi
mâna puternic. Il urmării din priviri cu sufletul împovărat și trist. Plecase
și eu plângeam pentru că singurul om al cărui suflet îl vedeam plătea un
preț prea mare și-n sinea mea trăiam rușinea de a vrea să mă
topesc în neantul cotidian.
Comentarii
Trimiteți un comentariu