Paradis Personal

         Ioana se trezește brusc. I se pare că aude un strigăt sub copacul din fața casei. Se aruncă spre fereastră, trage cu putere perdeaua și își ascute toate simțurile, dar afară este dimineață, zorii se îngână cu noaptea. Copacul pare înfrigurat, cu ramurile strânse și goale. Ioana își oprește respirația și își încordează auzul. Nimic nu se întâmplă, doar bătăile inimii gata să sară din piept. Și totuși acum câteva clipe ceva o făcuse să tresare din somn. O voce aproape familiară o strigase pe nume, de undeva din apropierea gutuiului cu trunchiul robust și ramurile sculptate într-o coroană bogată ce privea spre cer. Niciodată nu văzuse gutuiul să privească spre pământ.            Copacii din copilăria Ioanei erau fie copii cu privirea ațintită spre ea, fie înțelepți și priveau cerul, indiferent de anotimp. Cei din urmă erau puțini, iar pe cel dintâi înțelept îl descoperise încă de mică, la fereastra camerei sale. Așa l-a văzut pentru prima oară, înalt, cu trunchiul neted și ramuri

 Era o dimineață răcoroasă de vară. În dulcea intimitate a locuințelor de la bloc, sălășluia liniștea, o adormire profundă în zorii unei zile de vară uitată. Blocul păstra în orice anotimp un miros de pereți plângători, de tencuială veche, amestecat cu un miros impersonal de instituție. Deși era acasă, totuși parcă zidurile subțiri, care despărțeau apartamentele te făceau cumva să crezi că nu ești stăpânul absolut al intimității camerei în care te afli singur. În orice moment, se auzea un zgomot înfundat, strănutul sever al vecinului, sforăitul tumultos al lui Domnul Luca, clicul întrerupătorului din vecini sau apa trasă la baie.       Uneori, noaptea, când tot blocul era cuprins de întuneric și vise, îmi plăcea să ascult pașii târșâiți ai vecinei din apartamentul de sub noi cum se plimbă din cauza durerilor ce-i săgetau piciorul. Eram copil, nu prea știam ce înseamnă durerea ce te chinuie nopți de-a rândul. O asociam cu genunchii mei zdreliți, destul de des, pe asfaltul din fața blocu

       Ioana își pieptăna parul arămiu în fața oglinzii. Măsuța de toaletă era așezată în colțul camerei, lângă geam. Așa că putea să vadă, în cristalul oglinzii, jocul păsărilor pe ramurile teiului, bătrân dintotdeauna.      Superba piesă, străjuită de rame de bronz încrustate cu arabescuri și o explozie de flori de câmp, era moștenire de la mama. În fapt nu știa sigur, dar, de fiecare dată când privea spre colțul semi umbrit al camerei își vedea mama așezată la măsuța de toaletă, pieptădându-și părul cu mișcări gingașe. Copil fiind, Ioana adora să se așeze în locul favorit al mamei, pe scăunelul Ludovic cu picioare de leu și pernuță din tapiserie de mătase vernil. Desfăcea sipetul micuț în care-și ținea mama comorile, o pereche de cercei și un colier de perle, dăruite de tatăl său în perioada de logodnă, inelul cu piatră de turcoaz moștenit de la bunica, o brățară de argint filigranat și cinci pietricele cu suprafață neregulată, topaz, chihlimbar, jad, onix, smarald. Mama avea poveșt

    Iapa noastră cea de dar se tot plânge în zadar, Cum că-i iute ponegrită și oricine-i poartă pică, Tot sătulă d ’ uneltiri se trezești din simțiri, Să dea fuga la palat, că-i nevoie de jurat   Își dă coama în două părți și se leagă la saboți, Sprintenă pe trei copite, fuge pe căi ocolite, Ba prin crâng să audă știri, De la păsări din priviri, Ba prin codru parfumat, Ca să afle de împărat, Dacă-i bun, viclean, nebun, Dacă grajdul împărătesc este plin de prăsilet, Ori de gloabe potcovite, nici istețe, nici zorite, Și uite așa, trăgând copita, Se trezește aiurita, Drept în fața la palat Cu străjeru infuriat, Nu e unu, ci sunt doi Cei mai neînțelepți slugoi, Unu-i iepur cu copite și cu urechi înnegrite, Altu-i un vulpoi codaș cu figură de poznaș, Iepurele teleleu are-n cap coamă de leu, Iar vulpoiul îmbătrânit are togă de zenit, Este meșter la limbaj și din vorbe făurar Cântărește din priviri iapa lungă, costelivă Nu-i dă timp să

            Ioana se îmbrăcă grăbită. Avea o întreagă zi în fața și aventura o aștepta dincolo de ușa grea a casei. Își aminti cum montase tata ușa sculptată din lemn de nuc și balamale imense de fier. Atunci îl privise suspicioasă. Nu cumva lua măsuri să-i oprească enigmaticele călătorii? Se întrebase Ioana cu voce tare și tatăl i-a răspuns zâmbind. Nu, Ioana. Ușa ne va proteja pe amândoi și, când cineva va bătea în ea, vom avea timp să ne pregătim pentru a-i răspunde. Întotdeauna trebuie să primești oamenii zâmbind și privindu-i în ochi. Evident că Ioana nu era de acord cu zâmbetul, dar acum râdea cu tot sufletul amintindu-și grija, uneori exagerată, a tatălui său. Așa că trase cu putere de ușă și privi din prag forfota orașului la început de zi. Erau zile când se ridica din pat brusc cu o poftă imensă de aer proaspăt. Iar minutele petrecute în cadrul acestei uși îi aduceau multă bucurie. Învățase să deslușească fiecare bătaie în lemnul dur al ușii. Tată, care plimba prietenos, dar

       Într-o zi, sufletul meu, sătul de atâta hoinăreală, se va așeza într-o floare. Se va învălui în petalele sale catifelate și va adormi în parfumul nectarului. Nu va cunoaște nici greutatea, nici grija trupului. Va dormi legănat în adierea blândă a vântului proaspăt venit din munți. Nu va avea dorințe care să-l macine, nici idealuri mai presus de floare. Se va odihni liniștit, fără chemări, cuvinte sau pasiuni arzătoare. Va fi ușor ca pana vulturului în aerul rece al înălțimilor. Nu va privi cu ochi, nu va atinge cu mâini, nu va păși cu picioare, nu va cânta, dar nici nu va plânge. Se va înveli în moliciunea petalelor parfumate și va țese, din fir de gând, leagănul liniștii eterne. Poate că șoaptele îl vor mai urmări o vreme. Poate că gândurile, îl vor mai iuți în legănatul lin. Poate că vor mai fi ochi care vor vrea să privească floarea. Dar sufletul va rezista în dulcea legănare. Va fi străin de tot ce este material sau ființă.       Sufletul meu, flămând de liniște, va adormi î

  Ioana se urcă  în tren la prima geană de lumină. Privi în jur cu ochi de șoim  și se piti într-un colț al vagonului închipuindu-și că este invizibilă. În vagon nu urcă nimeni, dar Ioana spiona pe ascuns  călătorii invizibili. Îi plăcea să creadă că doar ea îi poate vedea Și privi cu o curiozitate flămândă un cuplu de tineri cu un băiețaș de vreo 5 ani care-și înălța mașina în aer, făcând-o să zboare. ''  Nu este avion! '', îi spuse mama zâmbind, dar puștiul îi replică tăios: ''  Știu asta, dar pe jos sunt microbi. Îmi spune tata tot timpul să fiu atent și eu nu vreau. Vreau doar să mă joc. Așa că nu vreau să te aud, mami!   '' Ioana zâmbi, iar micuțul veni curios purtând mașina prin aer, până în colțul ei: ''  Ce faci acolo? Te joci? Ai și tu mașini care să zboare?  Hai să ne întrecem! '' Ioana îl privi mirată.  ''  Mă poți vedea?  '', ''   Da, doar eu. Părinții mei nu te văd. Toți prietenii mei sunt invizibili

     Ioana se trezi dis de dimineață cu gândul că trebuie să plece mai departe. A zăbovit destul aici printre copaci, își spunea în sinea ei. E timpul să-și cârmuiască corabia nouă ce încă miroase a lemn proaspăt, în alte zări, spre alte țărmuri. Așa că se strecură tiptil pe lângă camera copilăriei sale și porni cu pași hotărâți spre o altă dimensiune ai ei.             Timpul trecu ca un vis și Ioana puse pasul pe țărmul Orașului celor 1000 de pietre. Piciorul i se înfundă până la gleznă în nisipul viu, nestatornic ca și gândul ei. Se simți dintr-odată acasă, în cuibul cald țesut de mâna de bărbat a tatălui după fuga definitivă a mamei. Mama a plecat cu trenul aseară!, spunea Ioana trecătorilor când era mică și-și ruga tatăl să joace cu ea pe marea scenă rolul copilului fără mamă. Și tatăl intra în rolul părintelui orb care apuca trecătorii de mâini și le punea în palme fluturi de hârtie colorată, făcuți de Ioana cu multă grijă la lumina slabă a lămpiței pirogravată de mama sa, în

  Ioana se plimba molatic prin labirintul de betoane al orașului. Din când în când, ridica privirea și mângâia cu gesturi gingașe norișorii cenușii adunați deasupra dolomiților. Apoi cobora printre grăbiții trecători și încerca să le vorbească. Ochiul său căuta cu tristețe un colț un în care să respire cu inima și sufletul. Moleșită de lumina fierbinte a soarelui, se așeză la umbra unui turn la fel de cenușiu ca orizontul orașului. Scoase din rucsac eșarfa plină de culoarea mătăsii pure și își acoperi tinerește capul cu părul înfierbântat de razele de foc ce făceau betoanele să clocotească precum niște cazane uriașe. Din oaza aceea de umbră citadină, începu să privească aproape resemnată puhoiul de furnici birocrate sau simple muncitoare, cum se îndrepta spre contractul său cotidian cu societatea. Minusculele făpturi, unele în salopete, altele   în uniforme cenușii cu epoleți de praf de ciment, se îngrămădeau pe drumul larg. Cele dintâi alergau și-și lăsau în urmă sudoarea, cele din

 Am deschis poarta grădinii și au dat năvală toate roadele.  Mă bucuram cu ochii privindu-le! Dar rândul se forma și roadele toamnei au devenit nervoase. Roșiile mai guralive au strigat din urma cozii: Hei, cucoană, unde sunt procedurile?  Mi s-a tăiat respirația. Ce vorbiți acolo? Intrați în coș și eu decid ce fac cu voi în continuare! Eu v-am plantat! Acum mă bucur doar de munca mea. -Nu-ți fie cu supărare, interveni o vânătă ușor pălită. Există niște reguli. Nu prea ai cunoștință de ele și asta ne afectează pe toți. Stăm la rând și soarele nu ne mai face bine, nici bruma și nici vântul.  - Da, da, strigă furioasă o ceapă uitată. Aveai termene, reguli și proceduri. Am rămas aici singură și mă uit cu mi s-au uscat frunzele și am început a mă transforma în pământul asta netrecut prin mâini dibace. Și tu vrei să te bucuri? Eu m-am uscat și nu mă mai pui în coș. Voi pieri aici! Câteva roșii pitice se unduiau pe lăstăriși încercând să țină piept vântului tomnatic. Nu spuneau nimic, dar pr

       Se rotea în mijlocul pasajului, înălțându-și fusta transparentă până la coapse. Nu se rușina de cei gură- cască care îi aruncau ocheade. Cocheta atât de senzual cu toate privirile care o înconjurau. Deodată se opri cu privirea fulminantă ațintită asupra unui oarecare. I se năzări că nu o privește, că nu o găsește frumoasă, că nu se lasă de fel sedus de acea infamă dezgolire a trupului. Se prefăcu pe loc în uragan și început să mugească înfiorător ca un torturat. Zgomotele scoase alungară trecătorii, doar un bărbat cu tâmplele argintii  o privea cu lacrimi vii pe obraji. Îi spuse șoptit pe nume: '' Ioană, copilul meu scump, trezește-te din visul tău nedemn și hai acasă!  ''      Fata începu a râde înfundat, apoi, demonic, cu zgomote neorânduite și sălbatice.  Ia de mă prinde!  îi aruncă cu multă ură printre buzele învinețite de rujul barbar. Și trecătorii asistară curând la o nouă reprezentație atât de stranie. Fata începu să alerge și să escaladeze obstacolele cu