Orașul foamei verzi

 

Ioana se plimba molatic prin labirintul de betoane al orașului. Din când în când, ridica privirea și mângâia cu gesturi gingașe norișorii cenușii adunați deasupra dolomiților. Apoi cobora printre grăbiții trecători și încerca să le vorbească. Ochiul său căuta cu tristețe un colț un în care să respire cu inima și sufletul. Moleșită de lumina fierbinte a soarelui, se așeză la umbra unui turn la fel de cenușiu ca orizontul orașului. Scoase din rucsac eșarfa plină de culoarea mătăsii pure și își acoperi tinerește capul cu părul înfierbântat de razele de foc ce făceau betoanele să clocotească precum niște cazane uriașe.

Din oaza aceea de umbră citadină, începu să privească aproape resemnată puhoiul de furnici birocrate sau simple muncitoare, cum se îndrepta spre contractul său cotidian cu societatea. Minusculele făpturi, unele în salopete, altele  în uniforme cenușii cu epoleți de praf de ciment, se îngrămădeau pe drumul larg. Cele dintâi alergau și-și lăsau în urmă sudoarea, cele din urmă, umblau cu grijă să nu-și piardă efemerele galoane. La răscrucea dintre cea mai înaltă clădire a orașului, Hotel Vis, și drumul ce ducea spre tristul parc industrial, Megabyte, puhoiul despărțea în două gloate, ca cernut printr-o sită uriașă.

Ioana oftă. Nimeni nu o privea, nimeni nu-i răspundea la vorbele pe care le presăra pe drum. Știa în sinea ei că tot ceea ce va urma va fi și mai greu de suportat. Petrecu în semiadormire vreo câteva ceasuri și se trezi brusc speriată de urletul sumbru al sirenei cocoțate pe Hotel Vis.

Furnicile în salopete ieșiră grăbite să-și primească porția de crengi uscate, iar cele cu epoleți se îndreptau agale spre copacul plutitor ce ancoră în portul fără nave al orașului. Era atât de verde că Ioana își acoperi ochii cu eșarfa de mătase să nu-l privească direct. Avea coroana formată din brațe musculoase, răsucite ca funiile marinărești. Trunchiul, vârtos, falnic, cu scoarță sănătoasă. Frunzele-i dansau pe ramuri, mari, mici, de verde-crud, verde-nou și verde-întunecat, proaspete, lucioase. În jurul său se clădise o întreagă viață de vietăți minuscule prinse într-o coroană vie.

Ioana era fascinată de freamăt, de seva ce-i curgea prin trunchi, de mirosul puternic de verdeață. Își întinse imaginar mâna transparentă și atinse cu degetul o frunză. Atât de multă bucurie îi umplu trupul că-și pierdu simțirea și izbi asfaltul brutal. Zăcu acolo alte câteva ceasuri din timpul cenușiu al orașului și se trezi spre seară când furnicile în salopete se întorceau istovite în cartierul Valea Celor Fără Nume. Își dădu seama că mai pierduse încă o zi în așteptarea acelui vis verde ce-i hrănea sufletul. Îndreptă pasul spre cartierul trist al furnicilor în salopete. Seara venea grăbită, cinică, fără culoare.