Paradis Personal

 Mă înalț în zbor deasupra unei ierni plictisite. Culoarea copacilor, a prafului răzleț sau chiar a câmpului nu-mi spune nimic. Nu pot răzbate până la sentimente privind nepăsarea constantă a iernii. Nimic nu deschide vreo ușă spre culori. Zilele sunt plânsete prelungi, iar nopțile, suspine înăbușite.  Cumva iarna ne-a acaparat sufletele. Le-a închis în turnul citadelei, iar noi, oameni fără simțire, ne mișcăm robotic, programați să umplem cotidianul . Facem aceleași  gesturi. Ne ducem drumul înainte și înapoi pe urmele acelorași pași. Nu explorăm zone neînțelese. Nu spunem cuvinte vii, ci doar arii terne rupte din fițuica gândirii cotidiene. Soarele se teme. Stă ascuns după același gri atemporal. Vântul bate cuminte în ritm simetric fără adieri jucăușe sau zbateri extreme. Până și luna este lividă.   Încărcați cu energie infimă, facem gesturi mărunte încercând să ne gestionăm resursele  atât de anemice. Nu consumăm în zadar vorbele și mișcările. Un zâmbet ne costă un sfert din energia

 Ce uscate sunt cuvintele! Se agață cu forță de corzile vocale și, încerci, dar nu reușești. Încerci să vorbești. Tâmplele parcă-ți pocnesc. În interiorul gâtului, curge sângele șiroaie. Atât de puternic sunt înțelenite de corzile vocale! Nu se pot naște cuvintele din hăul minții tale întrebătoare. Previziunea ta e sumbră. Vei vorbi și te vei îneca cu sângele izvorât din carnea ta încă vie.  Sunt multe de spus, dar îți alegi cu mare grijă cuvintele căci fiecare forțare îți smulge din carne. Îți compui în minte cântecul de lebădă și ștergi cu guma invizibilă ce este de prisos în aria ta. Nu este loc pentru nuanțe, idei subtile, figuri de stil sau, cel mai grav, semne de punctuație.  În cele din urmă ai înțeles,  îți spui mesajul și rămai mut pentru totdeauna, condamnat la o viață de furie clocotindă. Nu te-ai născut mut și îți este greu sa te obișnuiești. Preferi sa nu mai exiști decât să forțezi inexplicabilul.  Te-ai născut pentru a vorbi o singura dată.  Te-ai născut pentru a spune o