Paradis Personal

  Mă cufund în apa mării sărată și vâscoasă. Fiecare parte a  trupului meu este înghițită, rând pe rând de lava însuflețită, rece, tristă și pustie.      Îmi țin capul la suprafață cu eforturi supraomenești, dar nu mă zbat, nu intru în panica unei rațiuni subzistențiale. Nu fac niciun efort gândit, ci reflex. Pesemne, trupul meu vrea să trăiască și luptă. Iar creierul acționează mecanic. Deși anatomia ne contrazice cu toate argumentele ei științifice, eu simt că trupul meu este cel care vrea viață, nu creierul, nu inima, nici simțurile, miile de simțuri acum amorțite în lava sinistră a mării.      Oamenii sunt toți la mal, așteaptă ca marea să ia o decizie pentru că eu refuz. Și încep să-i simt răceala usturătoare pe obraz. Ochii încep a se trezi și aruncă săgeți de rațiune în toate direcțiile. Dar creierul meu se simte confortabil ca stăpân absent al unui trup haotic, nătâng, cuprins de mirajul unei povești cu mare și pustiu.       Un singur  zgomot mai aude și se lasă cuprins de-a pu

 Mă amețește vara cu noianul ei de culori și mirosuri, cu spectrele de lumină și umbrele de liniște.   Aș vrea să o cuprind pe toată și să o strecor într-o sticlă albastră, să-i privesc etern perspectiva efemeră.       Desfătarea picturală, trezirea în rouă, picăturile de aur și argint ale ploii calde, câmpul cu maci, fânul dansând lin, grâul copt, primul semn al prefacerii anotimpului. Păsările, o, păsările de le-aș putea opri în sticla de azur! O întreagă fremătare aș cuprinde și aș legăna-o ușor  ca pe un prunc când îl dezmierzi!  Și nu aș opri nicio fărâmă din vara arzătoare a lui iulie când tot câmpul e cuprins de galben roșiatic ca o larvă de vulcan. De ea mă tem ca și de liniștea din juru-i în amiezile dogoritoare. Și mă mai tem de vântul arzător-sec ce atinge cu aripa morții culorile frumoase ale verii. Mă tem de pământul secat ce-și cască guri imense către cer, de florile uscate rămase ca scheletele în picioare, de tufele cu spini, de  arbuștii prefăcuți în rug, de colb. Cel m