Paradis Personal

 Am deschis poarta grădinii și au dat năvală toate roadele.  Mă bucuram cu ochii privindu-le! Dar rândul se forma și roadele toamnei au devenit nervoase. Roșiile mai guralive au strigat din urma cozii: Hei, cucoană, unde sunt procedurile?  Mi s-a tăiat respirația. Ce vorbiți acolo? Intrați în coș și eu decid ce fac cu voi în continuare! Eu v-am plantat! Acum mă bucur doar de munca mea. -Nu-ți fie cu supărare, interveni o vânătă ușor pălită. Există niște reguli. Nu prea ai cunoștință de ele și asta ne afectează pe toți. Stăm la rând și soarele nu ne mai face bine, nici bruma și nici vântul.  - Da, da, strigă furioasă o ceapă uitată. Aveai termene, reguli și proceduri. Am rămas aici singură și mă uit cu mi s-au uscat frunzele și am început a mă transforma în pământul asta netrecut prin mâini dibace. Și tu vrei să te bucuri? Eu m-am uscat și nu mă mai pui în coș. Voi pieri aici! Câteva roșii pitice se unduiau pe lăstăriși încercând să țină piept vântului tomnatic. Nu spuneau nimic, dar pr

       De la o vreme încoace, schimbăm formele, reașezăm bornele, învârtim conceptele cu furca precum fânul vara la uscat. Etapele mițoasei proceduri sunt de-a dreptul  bicisnice. Ne cocoțăm ambițios în cel mai înalt copac și privim cu ochelari de cal. Nu ne oprim la atât, nechezăm amenințător la pădure că are umbre. Copacii nu sunt la fel de înalți, de tineri sau bătrâni. Ne încurcă și faptul că sunt soiuri diferite. Ce să mai spunem de uscături , răcoare sau lumea "suburbană" de la picioarele copacilor.  De la înălțimea copacului  ales proclamăm MAREA SCHIMBARE Cu ochiul acid măsurăm. Cu mâna sigură tăiem tot ce trece de înălțimea agreată de corbi. Ne supără și veșmintele pădurii colorate după anotimpuri. Vrem reformă și uniformizare, limitare și închistare. Gonim păsările cântătoare, vietățile mișcătoare. Oprim doar gândacii și furnicile. Decretăm: Pădurea va avea o singură culoare formată din amestecul celor patru anotimpuri. Și pentru că nu o putem defini, îi dăm un nume

  Ieri, am privit cerul. Nu-mi puteam desprinde ochii de la  norii translucizi, luminați de soarele crepuscular. O imensitate misterioasă stăpânea de la înălțime Pământul. Alb-albastru, azur-roșiatic, cenușiu dens, verde închis și palide pasteluri erau pictate deasupra noastră, într-o sublimă operă celestă. Tăcerea și adâncimea profundă și limpede a operei mă trimitea cu gândul la Michelangelo, pictorul divinității. Toată frământarea insignifiantă a cotidianului, întreaga forfotă absurdă a ordinarului s-a oprit, absorbită de cer. Tăcerea părea să cuprindă micimea omului în goana după eternul nimic, inutilul, utopicul , dar indispensabilul zbucium pământean.      Mi-am golit mintea și m-am încăpățânat să privesc doar în sus. Spectacolul asfințitului  se derula fără nicio grabă. Norii acopereau molatic ochiul de foc. Munții sprijineau bolta cu frunțile lor verde întunecat. Cenușiul albastru al norilor devenea tot mai dens. Razele roșiatice se înfigeau în creștetul munților. Vântul sufla