Iluzii tomnatice
Ieri, am privit cerul. Nu-mi puteam desprinde ochii de la norii translucizi, luminați de soarele crepuscular. O imensitate misterioasă stăpânea de la înălțime Pământul. Alb-albastru, azur-roșiatic, cenușiu dens, verde închis și palide pasteluri erau pictate deasupra noastră, într-o sublimă operă celestă. Tăcerea și adâncimea profundă și limpede a operei mă trimitea cu gândul la Michelangelo, pictorul divinității. Toată frământarea insignifiantă a cotidianului, întreaga forfotă absurdă a ordinarului s-a oprit, absorbită de cer. Tăcerea părea să cuprindă micimea omului în goana după eternul nimic, inutilul, utopicul , dar indispensabilul zbucium pământean.
Mi-am golit mintea și m-am încăpățânat să privesc doar în sus. Spectacolul asfințitului se derula fără nicio grabă. Norii acopereau molatic ochiul de foc. Munții sprijineau bolta cu frunțile lor verde întunecat. Cenușiul albastru al norilor devenea tot mai dens. Razele roșiatice se înfigeau în creștetul munților. Vântul sufla ușor spre nori, purtându-i spre linia orizontului. Nicio pasăre nu se îndura să tulbure liniștea atât de vie a cerului. Zgomotele venite dinspre Pământ se pierdeau în adâncimea cerului, înghițite de străjerii de vată lăptoasă.
Treptat, ochiul se ascunse în spatele munților și lăsă deasupra-i pânza înroșită preț de câteva clipe. Apoi, cerul se preschimbă în violet și, în cele din urmă, cenușiul opac cuprinse totul. Aerul deveni rece și-mi strecură în suflet toamna.
Comentarii
Trimiteți un comentariu