Pietrele magice

 

    Ioana își pieptăna parul arămiu în fața oglinzii. Măsuța de toaletă era așezată în colțul camerei, lângă geam. Așa că putea să vadă, în cristalul oglinzii, jocul păsărilor pe ramurile teiului, bătrân dintotdeauna.

    Superba piesă, străjuită de rame de bronz încrustate cu arabescuri și o explozie de flori de câmp, era moștenire de la mama. În fapt nu știa sigur, dar, de fiecare dată când privea spre colțul semi umbrit al camerei își vedea mama așezată la măsuța de toaletă, pieptădându-și părul cu mișcări gingașe. Copil fiind, Ioana adora să se așeze în locul favorit al mamei, pe scăunelul Ludovic cu picioare de leu și pernuță din tapiserie de mătase vernil. Desfăcea sipetul micuț în care-și ținea mama comorile, o pereche de cercei și un colier de perle, dăruite de tatăl său în perioada de logodnă, inelul cu piatră de turcoaz moștenit de la bunica, o brățară de argint filigranat și cinci pietricele cu suprafață neregulată, topaz, chihlimbar, jad, onix, smarald. Mama avea povești pentru fiecare. 

    Se pare că topazul provenea dintr-o călătorie făcută în  dulcii ani ai tinereții mamei. Un prinț fermecător îi oferise piatra și îi ceruse să o facă o legătură pentru ea, în jurul inelarului, dacă dorește să-i devină soție sau la încheietura mâinii, dacă vrea să aibă noroc în cătarea sufletului pereche. Mama însă o păstrase așa cum era. Privea clipe prelungi în străfundul pietrei, o numea poarta de intrare în Palatul de Cleștar și-i torcea Ioanei povești cu lumi fermecătoare, tărâmuri magice și personaje fabuloase. Ioana ținea piatra strâns la piept și se închipuia mică, cu capul în poala mamei, iar mâinile delicate ale acesteia îi treceau suav prin părul lung și nărăvaș al său. Putea chiar auzi zgomotul firelor de păr în atingerea mâinii cu miros de piersici a mamei.

    Chihlimbarul sau lacrima Lunii o făcea pe mama să zâmbească. Lua piatra cu mișcări  precise de ceasornicar și o așeza în căușul palmei. Se juca cu degetul pe fațetele calde ale pietrei și începea să viseze. Mamă, o striga Ioana, spune-mi povestea! Dar mama visa cu gândul departe. Apoi, trezită ca dintr-un somn profund, îi răspundea Ioanei cu un zâmbet de bună revedere și începea să-i spună o poveste cu o gară mică, într-un univers incert, cu trenuri care se înălțau spre portaluri cu vârtej de ape, line, întunecate, albastre, limpezi, înspumate. Fiecare tren urca în portal și se făcea nevăzut. Pornea într-o direcție neștiută de pasageri, neștiută de nimeni. O gară mică în care trenurile se iveau din senin pe șine, dar nu se întorceau niciodată. Pasageri erau și urcau bucuroși, însă nu reveneau din călătorie. Ioana își exprima îngrijorarea, dar mama o privea blând și-i spunea: Ioana, de ce vrei să știi totul? Nimeni nu poate fi fericit în felul acesta! Și cei în care crezi cel mai mult și-i iubești nespus au gândurile lor, neștiute de nimeni, ascunse în suflet adânc, uneori cu piatră de mormânt zăvorâte! Lasă, Ioana, misterul să rămână mister!

    Jadul-talisman, o piatră lucioasă ca sticla, verde luminos, cu irizații alburii, era iubită nespus de mama. O avea de la bunica, iar aceasta o primise la rândul său de la bunicul, din călătoriile sale. Mama o numea piatra adevărului și de multe ori în copilăria sa Ioana a ținut piatra în pumn să spună adevărul. Ea voia ca piatra să i-l șoptească așa cum făcea cu mama când o apropia de ureche. Mama îl auzea, dar nu-l spunea pentru că nu avea voie. Ceva însă umbrea ochii limpezi și verzi ai mamei. Adevărul era  crud, dur, nemilos cu sufletul ei. Ochii-i nășteau lacrimi, suspina și punea piatra la loc în sipet spunând: Gata, Ioana, pentru astăzi. Pietrele magice nu au voie să stea prea mult în lumină. Apoi, închidea sipetul și pleca cu ochii în lacrimi spre bucătărie. Ioana o privea și acum cu ochii minții cum se pierdea pe coridorul întunecat al casei. De multe ori se aștepta ca ea să apară, să-și continue poveștile despre cele cinci pietre.

     Despre onix și smarald  știa foarte puține. Povestea lor o prinsese pe mama obosită, țintuită la patul din care nu avea să se mai ridice. Acum însă, Ioana nu mai era speriată de gara mică cu trenuri ce se înălțau spre portaluri. În momentul plecării mamei, și-a închipuit-o acolo printre pasageri, strălucind de bucurie, cu ochii verzi și buzele fremătate de emoție trimitându-i sărutări de la geamul unui compartiment în care chipul ei se topea încetul cu încetul. Nu mai era supărată pe ea că nu-și terminase poveștile. O auzea cum îi șoptea în ajunul plecării: Ioana, să aduni pietre-comori, să fie ale tale, găsite de tine, primite de tine! Toate cele adunate de mine, îți rămân ție, copilă dulce! Ascultă-le poveștile , dar ține-le încuiate! Doar tu să știi de ele!