Paradis Personal

    Iapa noastră cea de dar se tot plânge în zadar, Cum că-i iute ponegrită și oricine-i poartă pică, Tot sătulă d ’ uneltiri se trezești din simțiri, Să dea fuga la palat, că-i nevoie de jurat   Își dă coama în două părți și se leagă la saboți, Sprintenă pe trei copite, fuge pe căi ocolite, Ba prin crâng să audă știri, De la păsări din priviri, Ba prin codru parfumat, Ca să afle de împărat, Dacă-i bun, viclean, nebun, Dacă grajdul împărătesc este plin de prăsilet, Ori de gloabe potcovite, nici istețe, nici zorite, Și uite așa, trăgând copita, Se trezește aiurita, Drept în fața la palat Cu străjeru infuriat, Nu e unu, ci sunt doi Cei mai neînțelepți slugoi, Unu-i iepur cu copite și cu urechi înnegrite, Altu-i un vulpoi codaș cu figură de poznaș, Iepurele teleleu are-n cap coamă de leu, Iar vulpoiul îmbătrânit are togă de zenit, Este meșter la limbaj și din vorbe făurar Cântărește din priviri iapa lungă, costelivă Nu-i dă timp să

 E atâta liniște în jur că sufletul meu s-a cuibărit la umbra unui nuc bătrân și toarce, toarce .... zile arămii din fusul neobosit al toamnei. Nu-l deranjez cu întrebări existențiale, deși, vazându-l de departe aș vrea să-i scutur toropeala în care șade contopit. E timpul să răspundă unor picături de gânduri amare ce nu-mi dau pace.       Oare să-l întreb dacă mai sunt copil? Sau poate am ajuns adult? Poate am trecut prin timp și mă regăsesc cuprinsă într-o vârstă fără să am conștiința ei. Nu, la întrebarea asta nu vreau să-mi răspundă, căci, cu siguranță, sensibil așa cum este la schimbările de vreme, va cădea bolnav, iar eu nu mă pot lipsi de tot ce toarce! Știu sigur că timpul alunecă înainte și înapoi, călătorește liber de spațiu sau de legi nescrise, dar firești.       Când deschizi ochii spre lume, întâia oară, ești copil, prunc neprihănit. Clipești prelung să capeți vârsta conștiinței și te afli dintr-o dată în livada cu măslini, trădat de propria-ți ființă. Te privești în adân