Un simplu gând

 E atâta liniște în jur că sufletul meu s-a cuibărit la umbra unui nuc bătrân și toarce, toarce .... zile arămii din fusul neobosit al toamnei. Nu-l deranjez cu întrebări existențiale, deși, vazându-l de departe aș vrea să-i scutur toropeala în care șade contopit. E timpul să răspundă unor picături de gânduri amare ce nu-mi dau pace. 

    Oare să-l întreb dacă mai sunt copil? Sau poate am ajuns adult? Poate am trecut prin timp și mă regăsesc cuprinsă într-o vârstă fără să am conștiința ei. Nu, la întrebarea asta nu vreau să-mi răspundă, căci, cu siguranță, sensibil așa cum este la schimbările de vreme, va cădea bolnav, iar eu nu mă pot lipsi de tot ce toarce! Știu sigur că timpul alunecă înainte și înapoi, călătorește liber de spațiu sau de legi nescrise, dar firești. 

    Când deschizi ochii spre lume, întâia oară, ești copil, prunc neprihănit. Clipești prelung să capeți vârsta conștiinței și te afli dintr-o dată în livada cu măslini, trădat de propria-ți ființă. Te privești în adâncul tău și nu te iubești. Ai comis păcatul de-ați vinde sufletul de copil pe armura de adult. Rigid, forjat în idei pragmatice. Clipești cu speranță și timpul te lasă pe o culme. Ești singur și privești  cum  ai clădit drumul. Scrutezi în urmă-ți fiecare piatră ce-ai așezat-o și-ți cântărește greu în suflet astăzi. Apoi începi a te întreba: Oare ce mai pot schimba? Ai vrea să dai povara pietrelor pe aripi ușoare, să prinzi taina zborului și să te înalți odată cu timpul. Să te întorci la prima clipă în care ai deschis ochii sufletului spre lume. Nu, nu mai vrei pietre și nici drum clădit. Te simți TU prins în corpul pe care-l nu-l mai recunoști ca fiind al tău, corpul pârguit al maturității. Flori în jur și-au strâns petale, stele pe cer s-au stins, voci, dragi odinioară, sunt acum tăcute. Alergi după zâmbetul unui copil să te scalzi o clipă în puritatea vârstei. Ai vrea să ai ochi ageri privind spre culori limpezi și miracole ascunse în lucruri și ființe mici! Ai vrea să te joci cu pietricele, să le aduni ca pe niște comori, căci acum știi că nu vei găsi nimic mai de preț în materie. Ai vrea ca timpul să-ți fie prieten, să te întoarcă la primul pas, primul zâmbet, prima floare, prima speranță. 

    Să-mi întreb sufletul dacă mai este posibil? Nu, îl las să se prelingă lin în moliciunea clipei. Știe că fusul se toarce ușor și fir cu fir ajungi să ai răgaz de bucurie.