Omul și-a pus Bunătatea în cui

 

    Remediul tuturor maladiilor sufletești crește în locuri din ce în ce mai greu accesibile pentru rasa umana. Am văzut, dimpotrivă, animăluțe dând dovadă de un umanism impresionant. 

Să privim suprema creație e divinității, omul mic, micit, cu sufletul înnegrit, cu mâinile hulpave, nu de muncă, ci de " hrană", cu ochiul iscoditor și veninos, capabil să ucidă dintr-o singură privire. El, omul, nu împarte hrana, bucuria, fericirea lui efemeră cu NIMENI. Înfulecă lacom totul, doarme cu un  ochi deschis, de veghe spre semenii lui, să nu-i fure hrana. Chiar dacă ea s-a prefăcut în altă materie viermănoasă, tot nu  o poate ceda. El, omul, se iubește doar pe SINE. Se contemplă lung în orice luciu fals întâlnește în cale. Se vede frumos, își zâmbește, își așază cu grijă chipul, se sărută pe fruntea lipicioasă de transpirația iscată de unicul act creator de care este capabil, compunerea propriei imagini. 

Când vine vremea culesului, el, omul, devine mai comunicativ, mai sociabil, are nevoie de semenii lui cu care să împartă... munca. Iar, când se înserează și trebuie să-i răsplătească, devine trist, plânge mucalit în fața semenilor cu sufletul " deschis", întins precum mortul pe masă. Trece clipa mincinoasă, închide ușa cu toate zăvoarele și ... măsoară recolta, o pipăie, o gustă puțin de tot, cât îl lasă conștiința lui avară. O ascunde în lăzi, își pune saltea de paie mucegăite deasupra și doarme un somn zbuciumat. Visează că s-au întors culegătorii și i-au cerut plata pentru anii de muncă. El s-a opus, și-a apărat comoara cu furca. A curs mult sânge, dar totul s-a transformat în cârpe ce ardeau mocnit. Se trezește și plânge pentru ce i s-ar fi putut întâmpla. Își petrece toată ziua trist. Până seara, se lasă din ce în ce mai aplecat, mai gârbov. E obosit, se culcă între patru scânduri și trage capacul. Somn ușor, om micit!