Orașul celor 1000 de pietre

    Ioana se trezi dis de dimineață cu gândul că trebuie să plece mai departe. A zăbovit destul aici printre copaci, își spunea în sinea ei. E timpul să-și cârmuiască corabia nouă ce încă miroase a lemn proaspăt, în alte zări, spre alte țărmuri. Așa că se strecură tiptil pe lângă camera copilăriei sale și porni cu pași hotărâți spre o altă dimensiune ai ei. 

         Timpul trecu ca un vis și Ioana puse pasul pe țărmul Orașului celor 1000 de pietre. Piciorul i se înfundă până la gleznă în nisipul viu, nestatornic ca și gândul ei. Se simți dintr-odată acasă, în cuibul cald țesut de mâna de bărbat a tatălui după fuga definitivă a mamei. Mama a plecat cu trenul aseară!, spunea Ioana trecătorilor când era mică și-și ruga tatăl să joace cu ea pe marea scenă rolul copilului fără mamă. Și tatăl intra în rolul părintelui orb care apuca trecătorii de mâini și le punea în palme fluturi de hârtie colorată, făcuți de Ioana cu multă grijă la lumina slabă a lămpiței pirogravată de mama sa, înainte de a o aduce pe lume. Ioana își simți lacrima fierbinte pe obraz, dar o lăsă acolo în briza mării să alunece spre sufletul se copil neastâmpărat. 

        Trecu țărmul aproape fără să-l privească, cu pași mari, grăbiți așa cum făcea în copilărie când tatăl îi spunea : Ioana, vino aici! Ți-am adus ceva! Vino cu ochii închiși, știu că poți! Și Ioana alerga în picioarele goale cu pleoapele strânse și cu inima zvâcnind. Știa că, orice i-ar fi adus tatăl, nu are mai mare valoare decât privirea plină de dragoste pe care o întâlnea atunci când își elibera pleoapele din strânsoare să primească darul! Așă că, Ioana închise din nou ochii și alergă desculță peste țărm. Când simți prima piatră sub picior, se opri brusc și-i deschise larg. Pentru o clipă, ceasul universului se opri în loc, respirația Ioanei deveni tăcută, vântul se opri în urmă-i. Ioana privea încremenită ca o statuie spectacolul Orașului celor 1000 de pietre. Era carnaval. Făuritorii orașului dansau sălbatic pe străzile pietruite. În urma lor, suiau cele 1000 de care alegorice care spuneau povestea fiecăreia dintre cele 1000 de pietre ce străjuiesc orașul. Trecu întâi omul de piatră. Statuia ecvestră pășea pe un covor uriaș de mușchi brodat cu floricele proaspete. La fiecare plecăciune a călărețului, florile să înălțau în aer ca puful de păpădie. Ioana privea fascinată.             

            După primul car, sui panta carul prințesei îndrăgostite de cavalerul de jad. Superba făptură dansa aninată de cordelinele carului. Faldurile rochiei de argint se încordau în aer asemeni unor aripi. Fata picura dintr-o amforă stropi grei peste trupul inert al cavalerului de jad. Ioana nu-și putu ține lacrimile, le slobozi șiroaie peste obrajii înflăcărați. Și, dintr-odată, în fața sa se ivi carul ce purta inima de piatră a uriașului ce-și aflase ultimul somn peste orașul muritorilor. Din trupul său, prefăcut în piatră, se clădise orașul celor 1000 de pietre! Ioana privi inima sculptată a uriașului și plânse amarnic. Se apropie odată cu mulțimea de car să o atingă. Nu știa de ce, dar oamenii din jur o forțaseră să vină aproape de car. Și iat-o acum nehotărâtă cum își duce mâna spre inima de piatră și gândurile i se învălmășesc în minte. O dată i se pare ca-și aude tatăl cum o strigă. Apoi, se face primăvară și se plimba cu mama pe sub ninsoarea de petale. Pe urmă, o strigă bunica să-i deschidă porțile grele în fața carului mânat de bunicul. Își aude sora cum îi șoptește: ''Ascultă, Ioana, cum bate inima mea! '' Ioana își scutură capul îngreunat de vise și atinge inima uriașului. Îi aude bătaia vie în piatră și toate visele triste se scurg. Ioana se urcă în carul inimii și dănțuie sub ploaia ce cuprinsese orașul. Mulțimea o aplaudă și-i aruncă flori! Dansul ei trezi bucuria celor 1000 de pietre din trupul uriașului.