Gutuiul

 

     Ioana se trezește brusc. I se pare că aude un strigăt sub copacul din fața casei. Se aruncă spre fereastră, trage cu putere perdeaua și își ascute toate simțurile, dar afară este dimineață, zorii se îngână cu noaptea. Copacul pare înfrigurat, cu ramurile strânse și goale. Ioana își oprește respirația și își încordează auzul. Nimic nu se întâmplă, doar bătăile inimii gata să sară din piept. Și totuși acum câteva clipe ceva o făcuse să tresare din somn. O voce aproape familiară o strigase pe nume, de undeva din apropierea gutuiului cu trunchiul robust și ramurile sculptate într-o coroană bogată ce privea spre cer. Niciodată nu văzuse gutuiul să privească spre pământ. 

        Copacii din copilăria Ioanei erau fie copii cu privirea ațintită spre ea, fie înțelepți și priveau cerul, indiferent de anotimp. Cei din urmă erau puțini, iar pe cel dintâi înțelept îl descoperise încă de mică, la fereastra camerei sale. Așa l-a văzut pentru prima oară, înalt, cu trunchiul neted și ramurile ca niște brațe împletite spre cer.  Florile îi păruseră de o neasemuită frumusețe, rare, mari, cu petale înmuiate parcă la vârfuri în cea mai subtilă nuanță de roz. Se asemănau cumva cu florile mărului, dar erau mari și solitare. Tot orizontul din copilăria Ioanei fusese clădit după modelul florilor de gutui. Întotdeauna păstra distanță între jucării sau în timp ce se juca împreună cu alți copii, avea un perimetru al ei în care nu primea pe nimeni. Odată își întrebase tatăl de ce florile gutuiului erau așa distanțate, iar tatăl îi răspunsese că fiecare floare de gutui vrea să-și etaleze frumusețea efemeră. De atunci Ioana privea în fiecare primăvară cu atenție merii, cireșii, vișinii din livadă și-i compara cu ultimul copac ce înflorea chiar la fereastra camerei sale, gutuiul. Își luase un carnețel în care desena florile fiecărui copac și făcea însemnări lungi cu creionul. Uneori îi arăta tatălui carnetul declarând cu mândrie că a înțeles, fie mărul, fie cireșul și că știa ce flori vor da roade și pe ce ramuri. Tatăl zâmbea tainic, iar, spre sfârșitul verii, Ioana număra merele de pe crengi și căuta în carnet după însemnări, dar niciodată nu erau roadele acolo unde își imaginase ea. Privea descumpănită, apoi își căuta părintele să-i împărtășească gândurile, 

    Tatăl o asculta cu atenție până termina de expus teoria și rezultatul, și-i răspundea cu o voce caldă: Ioana,  oamenii și copacii sunt la fel, răsar, se înalță, înfloresc și dau roade. Un singur lucru îi diferențiază, copacii trăiesc sute de primăveri într-o viață, omul are una singură. Primăverile copacilor îl prind schimbat de la an la an. Ochii devin mai adânci, pe frunte-i apar linii adânci, trupul se apleacă. Copacul rămâne drept mult după ce seva l-a părăsit. Și dacă vreo furtună îl doboară, găsește o cale să dea viață unei noi generații. Dar, Ioana, nu orice floare dă rod. Din crengile încărcate de flori primăvara, doar jumătate pot rodi și nimeni nu știe care sau de ce. Viața își urmează cursul ei, nu ține cont de teorii sau de știință!  

        Gutuiul Ioanei înflorise în fiecare an, iar toamna ivea pe ramuri ca niște sori mari gutui pufoase și parfumate. Crengile însă-i păreau Ioanei ceva mai gârbovite, iar roadele, mai puține. Peste iarnă stătea cu inima îndoită de teama că, în primăvara ce urma, gutuiul ar putea să nu se mai trezească la viață. Îl privea toamna până ce lăsa ultima frunză, iar iarna îi atingea trunchiul să-i simtă viața. Acum era din nou aprilie spre sfârșit și copacul nu dădea semne c-ar vrea să înflorească.  Ioana luă ceva rapid pe umeri și ieși în aerul rece al dimineții. Se apropie de gutui și își plimbă palma peste trunchiul atât de cunoscut. Nu-i mai simți netezimea de odinioară, Dădu peste noduri și crăpături, iar, pe alocuri, picături prelinse te clei închegat.  Ciocni cu degetul în scoarță să-i simtă viața, dar copacul părea gol înăuntrul trunchiului. Începu să pipăie ramurile în lumina slabă a zorilor. Chipul Ioanei se umplu de lacrimi fierbinți. Se urcă pe bancă și căută cu palmele tremurând ca niște păsări. Apoi, ivite de nicăieri, simți niște denivelări lipicioase. Privi cu atenție și prima rază a soarelui îi arătă viața firavă a mugurașilor ce creșteau pe ramurile superioare. Să nu plângi până nu răsare soarele! își spuse Ioana în gând. Să crezi și seva se hrănește cu credința ta! Să aștepți și florile se vor deschide. Poate puține și poate doar jumătate vor da rod! Bucură-te curat cu fiecare floare!