Cursa

 

Ioana se urcă  în tren la prima geană de lumină. Privi în jur cu ochi de șoim  și se piti într-un colț al vagonului închipuindu-și că este invizibilă. În vagon nu urcă nimeni, dar Ioana spiona pe ascuns  călătorii invizibili. Îi plăcea să creadă că doar ea îi poate vedea Și privi cu o curiozitate flămândă un cuplu de tineri cu un băiețaș de vreo 5 ani care-și înălța mașina în aer, făcând-o să zboare. ''  Nu este avion! '', îi spuse mama zâmbind, dar puștiul îi replică tăios: ''  Știu asta, dar pe jos sunt microbi. Îmi spune tata tot timpul să fiu atent și eu nu vreau. Vreau doar să mă joc. Așa că nu vreau să te aud, mami!   ''

Ioana zâmbi, iar micuțul veni curios purtând mașina prin aer, până în colțul ei: ''  Ce faci acolo? Te joci? Ai și tu mașini care să zboare?  Hai să ne întrecem! '' Ioana îl privi mirată. 

''  Mă poți vedea?  '', ''   Da, doar eu. Părinții mei nu te văd. Toți prietenii mei sunt invizibili și mă pot juca cu ei așa cum vreau!. '' ''  Da, am o mașinuța  '', îi răspunse Ioana. ''  Hai atunci să ne întrecem!  '' Și înălțară amândoi mașinuțele în aer. Micuțul avea una nouă, mare, metalică, în culori vii. A Ioanei era luată din colecția tatei, de mici dimensiuni. Dar micuțul o încuraja:''   Hai să facem curse Nascar! Vezi pista? Hai, acuuuummm! ''  Ochii Ioanei se minunară de pista completă ce se desena în fața ei. Culoare înalte, circuite complexe, zgomot, fum de motoare, culori puternice, pe toate le putea vedea, auzi, simți. Așa că-și alinie mașinuța la start cu toată bucuria împrumutată de la copil. Îi dădu număr, îi căută un pilot, mecanic, ba chiar și cască și apă pentru destoinicul participant la cursă. Și, cum niciodată în viața ei, nu aștepta să câștige, astăzi simți speranță pentru mașina ei de curse. Își sfătui pilotul cum știu mai bine. Îl privi pe puști ca pe un adversar care se preta la strategii complexe, dar nu se descurajă pentru că era sincer și tot ce construia era vizibil. În câteva clipite, se dădu startul și mașinile începură să zboare prin labirinturi complicate, tuneluri întunecate...

 

Pe tot parcursul competiției, Ioana era încurajată de micuț. Nu prea înțelegea cum simțise această slăbiciune în ea. Era, în fapt, ca și o dependență. Ioana aștepta tot timpul încurajările și laudele părintelui său. Oh, acel moment când ochii tatei lăcrimau și tot sufletul i se putea citi pe chip. Însă Ioana nu a fost niciodată învingătoare, ci doar un umil participant care reușește să ajungă ultima la linia de final, jinduind după laurii și gloria celui dintâi. De multe ori se imagina învingătoare. Trăia emoția cu o intensitate meteorică, iar finalul momentului era unul apocaliptic. Ioana se prăbușea încununată de laurii invizibili ai unei competiții imaginate. Apoi, plângea amarnic că nu-și putea privi  momentul de  glorie oglindit în ochii adânci ai tatălui.

  ’’ Hai, Ioana! La ce te gândești? Pilotul tău are șanse! Nu fi bună cu mine doar pentru că sunt mic Fă-ți strategia! ’’ Și Ioana se minuna din nou de înțelepciunea copilului, de tăria cu care o privea, de căldura pe care o emana, de prietenia atât de stranie. Își conducea mașina pe cele mai spinoase piste,  ’’ culoarul eternității  ’’, ’’ puntea încercărilor  ’’, ’’ inima Nascar  ’’, ’’ traseul curiosului ’’, ’’ calea splendidei victorii  ’’, ’’ dragonul de foc  ’’. Îl auzea pe micuț cum le numea, rând pe rând, și simțea sensul numelor  pe care le purtau. Trăia cu intensitate truda și încordarea pilotului la reconfigurarea strategiei. Și Ioana văzu pentru prima dată linia mult râvnită a competiției. Era atât de aproape, iar, în urma ei, veneau cu fum și scântei bolizii nărăvași înscriși în competiție. Trofeul era atât de aproape... Putea să cuprindă cu mâinile cupa victoriei. '' Privește, Ioana  ''. Îi curmă băiatul contemplarea. '' Uită-te pe geam. Trenul nostru zboară așa ca și mașinile. A plecat de pe șine. Pământul  nu-l poate ține legat. Ia uite cum se înalță!''. Ioana privi îngrozită trenul cum urca pe culoare nevăzute spre bolta trandafirie a crepusculului. Simțea aerul cum se rarefiază în jurul său, iar tabloul cursei se topise în fum împreună cu copil și părinți. Pe nesimțite, vagonul Ioanei intrase într-un nor de aburi sângerii. Bucuria efervescentă luase locul groazei și Ioana  adulmecă precum un animal parfumul de trandafir veșted. Trenul zbura ușor prin portalul de lumină. Își pierduse zgomotul firesc pe care Ioana îl imita în călătoriile sale de copil. Vagonul era acum pasăre cu aripi puternice pe care le strânsese în jurul trupului și se avânta ca o săgeată de vânătoare spre inima de sânge a porții deschise pe cer. Bucuria Ioanei se revărsa dincolo de tren, în aerul răcoros, prefăcută-n bancuri de peștișori colorați care străluceau în lumina blândă a soarelui.

 ''Nicio victorie  nu este deplină, Ioana, când ești singur!'' Se auzi vocea șoptită a tatălui.