Ca o revărsare de ape

         Ioana se îmbrăcă grăbită. Avea o întreagă zi în fața și aventura o aștepta dincolo de ușa grea a casei. Își aminti cum montase tata ușa sculptată din lemn de nuc și balamale imense de fier. Atunci îl privise suspicioasă. Nu cumva lua măsuri să-i oprească enigmaticele călătorii? Se întrebase Ioana cu voce tare și tatăl i-a răspuns zâmbind. Nu, Ioana. Ușa ne va proteja pe amândoi și, când cineva va bătea în ea, vom avea timp să ne pregătim pentru a-i răspunde. Întotdeauna trebuie să primești oamenii zâmbind și privindu-i în ochi. Evident că Ioana nu era de acord cu zâmbetul, dar acum râdea cu tot sufletul amintindu-și grija, uneori exagerată, a tatălui său. Așa că trase cu putere de ușă și privi din prag forfota orașului la început de zi. Erau zile când se ridica din pat brusc cu o poftă imensă de aer proaspăt. Iar minutele petrecute în cadrul acestei uși îi aduceau multă bucurie. Învățase să deslușească fiecare bătaie în lemnul dur al ușii. Tată, care plimba prietenos, dar hotărât degetele pe ușă. Începea cu un ciocănit vesel ca  și cum i-ar fi spus : Ioana, am sosit! , iar apoi, continua să ciocănească cu degetele cadențat, plimbându-le în dreapta și in stânga lemnului. La final. ciocnea blând de trei ori și Ioana trăgea toate zăvoarele metalice. Era momentul său de eliberare. Ce putea fi mai frumos decât liniștea rutinei în armonia familiei?. Erau și zile când se temea să se apropie de ușă. Nu multe, dar și le amintea pe fiecare pentru că, într-un fel sau altul, o transformaseră în ființa care era acum. 

            Ioana își scutură capul pentru a-și alunga gândurile ce o paralizaseră în pragul ușii. Apoi zâmbi ca pentru sine, pocni ușa cu toată forța și-i încuie lacătul greu. Plecă cu pas sprinten fără să privească în urmă. Planificase călătoria în amănunt și nu mai voia să piardă nicio clipă din drumul lung ce o aștepta. 

Străbătu în pas de uriaș întregul oraș cu un cer posomorât deasupra-i și se afundă pădurea ce ducea spre munte. Începu să respire cu lăcomie aerul proaspăt cu miros de lemn ud. Pipăi cu degetele scoarța mustindă a copacilor și călcă apăsat pe covorul gros de frunze colorate și moi. Căută cărarea ce ducea la râu, dar mai avea multă pădure de trecut. Își aminti semnele pe care le punea în copilărie cu tatăl să nu rătăcească drumul, dar pădurea nu i le arătă. Însă nu lăsă îngrijorarea să-i stingă bucuria. Își ascuți simțurile ca un animal ce adulmecă vânatul. Privi cu ochii eliberați din strânsoarea gândurilor și scrută în lung și-n lat poiana în care ajunsese. Ochii erau zglobii și se opreau, când pe vreo pasăre, când pe o veveriță sau pe frunză ce se deprindea din coroanele împletite ale copacilor. Își ascultă în gând părintele: Și când ochiul te înșală sau nu vede, închide-l și privește cu mintea și cu simțurile!. Și Ioana închise ochii, deschise brațele și începu a se roti lasându-și fața înviorată de stropii reci ai ploii. Se trezi copil, în același loc, cu tata alături. Nu-i vorbea, doar îi zâmbea. Dar Ioana îi auzea gândul: Învârte-te, copilă și cheamă pădurea în jocul tău. Visul puternic al Ioanei se opri și, odată cu el, și dansul trupului cu brațele deschise. Acum Ioana vedea. Putea distinge clar drumul pe care pădurea îl deschisese în fața ei. O cărare ce urca anevoios pe un povârniș era calea spre râu. Întotdeauna își întrebase tatăl: De ce trebuie să urci pentru a coborî la râu? Și tatăl îi răspundea zâmbind: Ioana, în viață trebuie să faci întotdeauna eforturi pentru a izbândi! Dar Ioana se arata nemulțumită. Nu voia lecții despre viață, doar explicații raționale pentru faptul că drumul spre albia râului era ascendent și apoi cobora brusc, într-un unghi foarte periculos pentru un simplu iubitor de natură, necălit în luptele sale cu pădurea, Iar tatăl îi dădea bucuros detalii despre râul care-și croise drum printre stânci, despre forța nemiloasă a apelor și hotărârea uimitoare cu care natura își proteja minunile. Și-i mai spusese tatăl un lucru: Uneori, Ioana, în viață trebuie să te lași purtat, să nu opui rezistență. Uite, ca bușteanul ăla! Va ajunge unde îi este sortit să fie! Și Ioana privea fascinată lemnul cum călătorea în valurile spumoase, cum se opintea în cotiturile râului și izbândea de fiecare dată să curgă înainte odată cu apa. Se închipuia adesea în locul său, în râu, încrezătoare că va ajunge acolo unde îi este sortit. Astăzi însă, Ioana nu era pierdută, nici măcar dezorientată sau speriată, ci trăia o luciditate rece ce o transfigura. Respira cu nările mărite. Pupilele ochilor erau dilatate, iar vena de la gât pulsa cu zvâcniri puternice fâcându-i pielea să tresară în jurul eșarfei. Porni nebunește să urce drumul. Nu-și cruță defel energia și nici nu și-o doză așa cum o învățase tatăl. Urcă povârnișul respirând greu și precipitat. Încă un pas, își spunea în gând. Și cu toate că drumul era lung și greoi de străbătut, Ioana zbura ca vulturii. Era cuprinsă de o beție fără margini. Odată ajunsă sus pe culme, auzi tunetul râului, Simți forța cu care valurile prindeau în căngi de fier tot ce le ieșea în cale. Acum va coborî lin, fără de grabă, căci totul era planificat în detaliu. Fiecare fărâmă a drumului care o adusese aici, aproape de vâltoarea râului. Așa că stătu acolo o vreme contemplând râul. Îi analiză în detaliu pietrele, cotiturile. Îi ascultă trecerea implacabilă. Orice ar fi, era pregătită să se lase purtată departe. Acolo unde va dori viața să o așeze. Nu va face niciun pas înapoi. Nu va arunca nicio privire în spate. Nu va privi înaltul. Va opri chiar și ceasul gândului să nu mai audă vorbele tatei. Să nu mai privească crâmpeie din viața de copil. Va deschide ușa grea spre acel frumos loc pe care viața i-l pregătise.