Strigătul

 Era o dimineață răcoroasă de vară. În dulcea intimitate a locuințelor de la bloc, sălășluia liniștea, o adormire profundă în zorii unei zile de vară uitată. Blocul păstra în orice anotimp un miros de pereți plângători, de tencuială veche, amestecat cu un miros impersonal de instituție. Deși era acasă, totuși parcă zidurile subțiri, care despărțeau apartamentele te făceau cumva să crezi că nu ești stăpânul absolut al intimității camerei în care te afli singur. În orice moment, se auzea un zgomot înfundat, strănutul sever al vecinului, sforăitul tumultos al lui Domnul Luca, clicul întrerupătorului din vecini sau apa trasă la baie. 

    Uneori, noaptea, când tot blocul era cuprins de întuneric și vise, îmi plăcea să ascult pașii târșâiți ai vecinei din apartamentul de sub noi cum se plimbă din cauza durerilor ce-i săgetau piciorul. Eram copil, nu prea știam ce înseamnă durerea ce te chinuie nopți de-a rândul. O asociam cu genunchii mei zdreliți, destul de des, pe asfaltul din fața blocului și încercam să-mi imaginez ce o ridica în toiul nopții pe bătrână din pat. Sau poate mă gândeam doar la spaima mea de întuneric și mă bucuram că se aud pași familiari ca să pot să mă duc la somn fără să-mi fie frică. 

    Și astăzi mai visez cum escaladez, în caldul întuneric al copilăriei, suprafața plină de balcoane a blocului cu patru etaje. Mă cațăr cu agilitate de la parter până la ultimul și văd cu ochii de copil zburdalnic crâmpeie din fiecare casă. Încep cu întunecatul parter, cu vecini la fel de sobri ca și geamurile înalte ferecate mai tot timpul cu grilaje negre, pe alocuri mâncate de rugină. Când deschidea ferestrele vecina Dina, micuță și cocoșată, lăsă să vină un miros de pământ umed și murături. Era o ușă pe lângă care treceai cu sfială pentru că vecinei nu-i plăceau zgomotele. Spunea că fata ei deșteaptă este în plină sesiune și învață. Are nevoie de liniște să devină un om mare așa cum își doreau părinții. Pentru mine era deja un om mare, înaltă, slabă și cam strâmbă de la grimasa pe care o făcea tot timpul când da ochii cu noi, plozii cei zgomotoși care nu puteau să bată mingea prea aproape de bloc, nici în fața, nici în spatele lui. 

    Mai era o ușă, în dreapta, acolo era mai multă lumină și oameni mai calzi, nu doream să-i supăr și nici să privesc, în peregrinarea mea nocturnă, prin ferestre. Apoi escaladam primul balcon. Era plin de scaune și obiecte vechi de tot felul. De-abia mai aveau loc rufele să se usuce printre vechiturile strânse cu grijă de nevasta domnului Luca. Era un om bătrân dintotdeauna, cu pălărie prăfuită gri spre maroniu pe la boruri, în orice caz, o culoare greu de explicat. Același praf care stătea pe balcon părea să se fi așezat și pe cei doi soți care aveau un băiat ciolănos, cu plete și o mustăcioară ce-i dădea un aer profund neserios. Odrasla familiei Luca avea deja terminate toate sesiunile, dar nu ajunsese deloc un om mare, era înalt, ce-i drept, însă  desele certuri și tonul dominant, lipsit de respect în fața părinților, era pentru copiii de la bloc argumentul decisiv în concluzia trasă despre notorietatea fiului cu nume de cal lungit mereu cu botul după mere. Vasil, îl numeau și el saluta  făcând un gest de feminitate obosită în momentul când încerca să-și alunge în lături pletele din coama sa cam rară. 

Pe palierul vecin, în dreapta, locuia o familie de oameni cu carte, oameni mari, cu funcții șoptite cu reverență, cu guvernantă și copil crescut după un manual pe care ai mei nu-l aveau cu siguranță. Nu prea știai cum să te joci cu fata cu ochi negri și părul cârlionțat. Avea tenul măsliniu și era atât de firavă că ieșea întotdeauna cu guvernanta la joacă, să nu pățească ceva. În mintea mea de copil, cutreieram des pe la ochiurile lor de geam. Îmi închipuiam o simetrie în toată casa, obiecte de mobilier masiv, înalte, lustruite în fiecare zi de praf. Bucătăria, pe care o zărisem în desele ocazii când mă trimitea mama să împrumut puțin ulei sau zahăr, avea oale ciudat de curate și cristaluri aliniate într-un bufet de lemn închis la culoare, care nu semna deloc cu dulapurile celorlalți vecini, culoarea oului de rață, făcute din lemn presat și cu suprafața  cu melamină. În plus, nu simțeai miros de murături, iar balconul era plin de flori în vase frumoase. Nici rufele nu erau uscate pe balcon, ci la uscătoria, la care doi vecini aveau cheie. Eu însă intrasem și acolo. Eram un copil frumos și vecinii ma invitau adesea la vorbă când treceam pe scară și salutam până ce eram auzită. Așa că văzusem și uscătoria cu cu lenjerii apretate pe care le călca tanti Leana, în fiecare zi, pentru că micuța măslinie era alergică la praf, acarieni și la copiii nepoliticoși. Așa înțelegeam eu, pe vremea aceea. Părinții mei erau cu carte și cu studii , însă nu toți cei de pe scară făceau parte din clasa socială a părinților mei, iar părinții firavei fetițe, familia Croicu, erau undeva deasupra familiei mele, care nu avea oale cu fundul ciudat și nici guvernantă care să apreteze lenjeriile, deși de alergii nu duceam lipsă.

Deasupra, pe nivelul următor, erau două familii respectabile. Tații purtau pălării, mamele aveau rochii înflorate din mătase fină. Nu știu dacă aveau copii. Una era familia inginerului Enia, iar cealaltă familia domnului de la cooperație, Vancu. Nevestele erau prietene și făceau dulcețuri îmbietoare cu ușile deschise la apartamente, așa că puteai să zărești holul cu draperii de mătase care mascau trecerea spre camere și, cum urcai pe scară sau coborai, dintr-un anumit unghi, prindeai și bucătăria cu dulapul de culoarea oului de rață plin de rețete și însemnări. Odată, am întrebat-o pe mama dacă putem împrumuta și dulceață. Mama a zis că nu. Eram mirată, zahăr puteai împrumuta, dar dulceață, nu. 

Etajul trei era ocupat de o familie cu doi copii, puțin mai mari decât noi, cel mic. Fata era domnișoară, nu ne saluta, nici nu se uita la noi. Mama era casnică, iar soțul tot inginer ca și cei de la etajul al doilea. Nu-mi teziseră curiozitatea. În plus, frumoasa fiică a familiei stătea destul de frecvent la geam pentru o fată în sesiune veșnică. Își aranja pletele blonde. Lua chiar și oglinda să-și aranjeze machiajul sau să se penseze. Purta  pe păr o panglică de mătase lucioasă, în culori vii. Privea în față sau în gol, nu știu, dar nu privea spre noi oricât zgomot am fi făcut. Băiatul era tot blond, dar nu făcea nici el parte din gașca noastră. Era prieten cu băieții familiei de la ultimul etaj, vecini de palier cu noi. Alergau împreună pe scări, cu saboții lor inconfundabili de lemn. Era o încălțăminte pe care familiile cu bufet culoarea oului de rață nu o aveau.Mi-închipuiam apartamentul lor luxos, ca fata cu plete blonde. Știam că este pe palierul din dreapta și are mai multe camere ca apartamentul familiei Croicu, cel cu guvernantă.La același nivel, stătea și o altă familie cu trei copii, ca noi, dar dintr-o altă generație, cu care nu prea aveam deloc legătură. Nu aveam curiozitatea să văd prin geamul lor. 

Și, escalada mea se termina la ultimul etaj, cu apartamentul vecinilor în care domnea o curățenie sclipitoare. Știam deja asta pentru că, adesea udam plantele familiei când erau plecați în concedii. Mi-erau dragi părinții băieților, dar nu prea vorbeam cu copiii erau și ei de vârsta sesiunilor sau a încercărilor. Purtau saboții lor de lemn cu față de piele albastră și nituri pe margini. Aveau plete blonde și chipuri frumoase. Erau curați, proaspeți și politicoși. Pot spune că aveau cei mai dragi părinți, după ai mei, desigur.

Dar să revin în dimineața de vară când toată scara a fost trezită de un strigăt prelung de femeie. Toți vecinii au ieși pe ușile apartamentelor și au dat fuga spre apartamentul de la etajul al treilea, cel al inginerului cu fata blondă și băiatul cu saboți ca ai familiei de la patru. Femeia urla, nu se înțelegea nimic.A deschis larg ușa apartamentului și urla. Avea părul lung, negru, așa cum o știam și mă întrebam adesea cum poate avea copii cu părul blond când părul ei este negru. Era într-un halat cu nasturii rupți ce lăsa să i se vadă o cămașă de noapte cam scurtă și de o culoare îndoielnică. Doamna Croicu a purces cu mult curaj pe lângă dânsa în casă și a revenit cu explicații spre vecinii adunați ciorchine pe balustradă, domnul inginer murise în somn, Nu mi-l aminteam, un om tăcut, cu o nevastă urâtă, dar cu suflet bun. Pleca dis de dimineață și se întorcea foarte târziu. Nu-l vedeam nici duminica.  Decesul inginerului deschisese larg ușa apartamentului și dezvăluise o dezordine de nedescris, în total dezacord cu ce-mi imaginam eu. Copiii familiei nu erau acasă, așa că biata femeie ședea rezemată de tocul ușii neștiind ce să facă. Vecinele s-au vorbit și au intrat în casă să o ajute. Nu știu dacă au sunat la salvare, dacă a constatat cineva decesul, dar știu că zilele următoare toată scara se perindase pe la familia decedatului, mai cu treabă, mai fără. Pesemne erau mulți care își imaginaseră casa domnului inginer și o asociaseră cu fata ce ieșea cochetă la fereastră. Începuseră multe șoapte pe scară. Ai mei nu aveau curiozități și nu șopteau nimic despre familie, își exprimau doar compătimirea și încercau să ne țină departe de tot ce se întâmplă. Noi copiii însă trăiam cu intensitate grozăvia momentului, un om mort pe scara blocului. Cele două sau trei nopți până la înmormântare au fost de dormit cu un ochi deschis. Mi-l imaginam pe domnul inginer, fără chip,  căci nu-l știam prea bine, dar îl vedeam cum crește să-și apere familia să înalțe iar ziduri peste apartamentul lui pe care cu toții îl credeau luxos. Îl vedeam cum își apără soția slută și murdară cu părul încâlcit și parcă cu scalpul dezlipit. Mama îmi explicase că doamna, soția inginerului, purta perucă, iar în dimineața aceea de groază nu apucase să și-o așeze pe cap. Înutil am întrebat-o de ce purta perucă, însă găsisem explicația cum putea o femeie brunetă să aibă copii blonzi. După dimineața aceea cu strigăt înfiorător, nimic nu a mai fost la fel pentru familia inginerului. Doamna devenise văduva inginerului, băiatul nu mai avea saboți, iar fata, se șoptea în bloc, că plecase în Canada. Nu știam ce însemna asta, dar geamul lor mă întrista. Și astăzi când privesc în urmă, mai văd o fată cu părul blond, aievea, apare și dispare, se topește în chenarul ferestrei.