Năluca

 

    Se rotea în mijlocul pasajului, înălțându-și fusta transparentă până la coapse. Nu se rușina de cei gură- cască care îi aruncau ocheade. Cocheta atât de senzual cu toate privirile care o înconjurau. Deodată se opri cu privirea fulminantă ațintită asupra unui oarecare. I se năzări că nu o privește, că nu o găsește frumoasă, că nu se lasă de fel sedus de acea infamă dezgolire a trupului. Se prefăcu pe loc în uragan și început să mugească înfiorător ca un torturat. Zgomotele scoase alungară trecătorii, doar un bărbat cu tâmplele argintii  o privea cu lacrimi vii pe obraji. Îi spuse șoptit pe nume: ''Ioană, copilul meu scump, trezește-te din visul tău nedemn și hai acasă! ''

    Fata începu a râde înfundat, apoi, demonic, cu zgomote neorânduite și sălbatice. Ia de mă prinde! îi aruncă cu multă ură printre buzele învinețite de rujul barbar. Și trecătorii asistară curând la o nouă reprezentație atât de stranie. Fata începu să alerge și să escaladeze obstacolele cu o dibăcie de neimaginat. Se cățăra ca o pisică și își chema tatăl în jocul său nebunatic cu strigăte guturale de te făceau să te cutremuri. Tatăl o urma cu forța omului călit de atâtea zile pline de alergări. Se topiră în pasaj, lăsând în urma lor doar teamă, dezgust și mirare, multă mirare. Și cei care treceau prin zona pasajului știau că ineditul spectacol putea fi văzut cel puțin o dată pe lună, iar ținutele fetei erau de fiecare dată altele, în funcție de rol. Acum un an, surprinsese trecătorii cu  un tensiometru și o tarabă micuță de la care servea apă rece. Mulți intraseră fără de știință în jocul ei și ieșiseră mulțumiți de tratamentul aplicat, până în momentul în care deschideau biletul primit. Un trecător se duse direct la sediul poliției cu biletul său, pe care scria cu litere mari și înghesuite: ''Mori, nebunule! Ți-am dat apă de păun vinovat de căutarea adevărului!'' O femeie se așezase brusc pe o bancă. O lăsaseră picioarele când citise biletul:'' Mâine, pleci în marea ta călătorie! Nu lua nimic cu tine!'' 

    Dar Ioana era de neoprit. Petrecea timp lung în camera sa cu o singură fereastră în tavan. Își pregătea scenariile, repeta cu sete rolurile și apoi... pleca să-și caute publicul. Orele, zilele, anotimpurile, locurile, erau toate alese din timp, studiate, pregătite, măsurate. Publicul era fiara care se hrănea cu ideile din mintea sa atât de întunecată și răvășită, iar ea, Ioana, era micuța ființă, inferioară în lanțul trofic. Cea care era hăituită și vânată neîncetat. Spațiul ales,  jungla sa cotidiană,  din care căuta calea de ieșire, iar anotimpul, ziua și ceasul, doar ingredientele toxicului spectacol.

Astăzi micuța statuie de bronz întruchipa moartea ivită din subsolurile imobilelor. Purta o rochie transparentă, ghetele de armată ale tatălui și un boa de puf pentru care se luptase cu o cerșetoare la gheenă. Se imagina seducătoare și fluidă. Își unduia pașii fără zgomot și chema cu privirea trecătorii curioși. Îi îmbia cu ochii săi mari de cadână și îi atingea ușor, imperceptibil, cu o mână delicată. Dănțuia ca ielele sub ploaie. Frumusețea sa te încremenea, te subjuga. Și când te apropiai să o atingi sau să o vezi mai bine, urla demonic aproape de urechea ta. Te dobora și apoi râdea. Erai subjugat, înlănțuit, incapabil să te miști. Sfârșitul spectacolului era nedemn de marea actriță. Asistai neputincios și posomorât. Pentru că singura clipă care palpita de viață, de curaj, de libertate, o petrecuseși cu Ioana, iar ea era nebuna orașului. De ce o căutai? De ce o regretai? De ce o așteptai?