Joc de copil matur

 

Stau de vorbă cu Luna, astrul nopții tainice. Lumina-i caldă îmi dă curaj să o întreb cum e să stai de veghe noaptea când furia omului viclean se dezlănțuie. Când mintea e cuprinsă de flacăra vie a răului. Cum e să vezi și să nu poți opri?

Luna-i senină și plină. Mă privește cu o licărire ciudată și-mi răspunde că nu noaptea e de vină pentru răul care ne cuprinde, ci noi, umilele ființe care scurmăm pământul în căutarea a nu știu ce. În fuga noastră pentru acest mare nimic am călcat în picioare umanitatea și umanismul. Căci ce este Omul fără umanitate? O ființă lipsită de suflet, moale ca lutul în mâna cui se pricepe a făuri răul suprem.

Luna-i sus și vede tot. Vede răul legănat în vise dulci. Vede Omul chinuit de coșmarul amar. Vede sufletul surghiunit și copilul omului hrănit cu recolta pierzaniei. La toate e prezentă, la toate suspină și ochiul mare își aruncă lacrima caldă peste noapte. Și noaptea-i tăcută și rece, cuprinsă de ceață albastră. Lacrima Lunii nu atinge Pământul și nici sufletele plecate, rămâne aninată între cer și Pământ, închisă în hotarul-mormânt.

Ascult confesiunea Lunii și mă gândesc că-n noapte ne-am pierdut de mici, că  e în firea noastră să naștem răul și să căutăm soluții  doar după ce devine o mare amenințare. Să ne unim cu toții doar atunci. Să ne regăsim umanismul pierdut și să luptăm pentru o clipă. Apoi, o luăm de la capăt. Naștem răul, îl hrănim cu sufletele noastre, îl creștem și-i dăm drumul în lume. Infama ființă crescută cu sufletele pure de copil își caută hrană și crește, crește... se sufocă de umanitate și începe a secera.

Și Luna mă întreabă de ce iubim acest joc. Nu știu ce să-i răspund. Omul crește și devine eternul copil ce-și iubește jocul mai mult decât ființa care i-a dat viață. Se leapădă de umanism și începe jocul, același mereu.