Culori efemere

  

Vară atemporală cu miros de grâu copt. Pornesc de la fereastră spre zenit. Mi-anim zborul cu gânduri în culori de vară. Simt nerăbdarea aripii și a minții de a pătrunde înaltul cerului de un albastru eteric. E liniște în văi, e liniște pe culmi. E liniște la firul gros al  grâului, la umbra adormită a copacilor, în răcoarea cristalină a râurilor și-n cele mai ascunse guri ale pământului. Vântul adie cu un fior plăpând de răcoare și aduce arome amestecate de iarbă, flori și fructe. Îmi simt ochii flămânzi de atâta frumusețe. Aripa mea adună comorile într-un imaginar hambar uriaș cu porți aninate de cer. Mă întreb de unde această nevoie de a strânge tot ce-ți face inima să tresare?  De ce nu ne mulțumește clipa și ne dorim să o conservăm în amintiri, în fărâme de idei  cu care să ne reconstruim momentele peste timp? Căci adunăm și lucruri materiale nu doar crâmpeie de vis. Smulgem cu mâna un pai, apăsăm din instinctiv pe obiectiv, culegem o floare, o petală sau o frunză. Le aducem cu noi la finalul zborului și le ascundem în paginile unor cărți. Le vom mai deschide? Le vom învia? Vom povesti despre ele? Nu știm , dar sufletul nostru pare liniștit. A pus la păstrare comori tainice, criptate. Căci valoare nu au decât amintirile noastre. Și orice am păstrat ne-a ademenit cu acea culoare pură. Am ales dintre mii sau milioane de lucruri asemeni unul singur, încărcat de picătura de aur a momentului.  

    Aripa bate cu forță aerul și urcă pe boltă. Trece de norii înspumați și se apropie tot mai mult de sfera de foc. Trupul devine molatic, curenții de aer te mențin într-o insulă de cer. Răcoarea albastrului a rămas de mult în urmă, iar fruntea începe a picura Zborul devine o simplă levitație. Plutești fără să poți controla. Poate că ești în derivă, poate că pici din înalt, dar nu vrei să-ți forțezi aripa și nici mintea. E momentul în care știi că nu mai poți trăi vreodată aceleași clipe. Vrei să rămâi acolo. Te scuturi de tot ce-ai adunat, să te mai poți înălța o insulă. Inima-ți bate cu forță. E tot ce auzi și te privezi de simțuri inutile, păstrezi doar văzul. Înghiți cu sete picături de nori. Încă un pas ai vrea să urci, dar fiecărei încercări  i se opune o forță gravitațională înmiită. Insula ta se dezechilibrează și te aruncă, asemeni unui vapor răsturnat, în adânc. Poate că dacă te mulțumeai cu levitația fără controlul sufocant al minții și nu-ți doreai mai mult, trăiai și acum suspendat  în liniștea plăcută a culorilor de vară. Poate, dar tu cobori cu viteză amețitoare. Nimic nu e plăcut în nebuneasca ta cădere. Aerul te lovește dur, aripile ți s-au lipit de trup, ochii nu văd. Scăparea ți-a fost fereastra care te-a cuprins în mirajul ei etern.