Disociere

 Încerc să fac o analiză a minții mele, a eului meu, ciudat de mut, de la o vreme. Îi pun întrebări și mă ignoră. Ceva sau cineva l-a rănit și acum s-a închis adânc într-o coajă de solzi cu multe straturi, care mai de care mai respingătoare. Efectul este cel dorit, să nu te apropii! Și mai ciudat este că, deși pare impenetrabilă cochilia, unele lucruri răzbat, dar eul face doar depozite. Nu disecă, nu se entuziasmează, nu scoate nici măcar o șoaptă. Încerc să-l provoc. Îi dau culori, parfumuri, senzații, sclipiri. Nimic nu are efect. Devine și mai tăcut, se retrage și mai mult. Mai cimentează un strat și încă unul. A lăsat vara să treacă și nu a spus nimic. Nu a părut nici nostalgic, nici vesel, nici măcar ironic din priviri. Încep să-l spionez, poate înțeleg ce se petrece. Cum e posibil să nu vibreze la primele semne ale toamnei?  Îngrijorarea mea crește pe măsură ce vara pleacă. Nicicând nu a fost atât de absent. Mă lasă singură în toate împrejurările. Se simte oare ignorat? El!!1?Totul mi se pare ciudat. Iau decizii cu o singură voce în minte. Nimeni nu mă contrazice. Nimeni nu luptă cu naivitatea mea sau cu placiditatea în care am căzut acționând automatic. Trec crevase peste punți înguste. Fac gesturi robotic. Acționez și nu mă frământ prea mult. Nu privesc nici în urmă, dar nici înainte. Nu sunt eu, în mod categoric. Eul m-a părăsit și m-am trezit o pasăre în cuib străin. Nu cunosc zborul, dar totuși mă avânt. Mă sperie șuieratul, dar merg înainte cu picioare străine de trup. Fac gesturi cu mâini ciudat de mari și dibace. Știu sigur că nu-mi aparțin. Privesc cu ochi reci și scanez orice suprafață fără să privesc exteriorul. Caut ceva, dar nu știu ce pentru că nu pot să-mi întreb eul. Dar nu sunt nici tristă, nici furioasă, nici veselă, nici...vie. Exist doar, fără simțire. Nu-mi propun ceva, nu-mi fac vreun plan, acționez. Ciudat comportament! Are nevoie de psihanaliză, în mod cert. 

Dacă privesc la felul în care depozitează totul, mecanic, sucind inelul de chei pe deget, aș spune că  eul mă imită. Oare vrea să-mi transmită ceva? Aruncă în sipete doldora tot ce trece prin cochile. Nu privește, nu selectează, doar depozitează. Ieri, de pildă, dorindu-mi să-l trezesc am aprins un foc, iar culoarea flăcărilor l-a orbit. Și-a întunecat ochii, a luat culorile și le-a aruncat de-a valma peste amintiri din copilăria mea. Peste păpușa cu cozi negre și ochi vii, peste vocea bunicii și înjurătura preferată a tatei, a înghesuit acolo culoarea și a împins cu hotărâre sipetul. Nu credeam că-l poate închide, dar a reușit fără să schițeze vreo încordare.

Să fie maturizare? Să fie resemnare? Să fie ambiție? Să fie o alegere?  Nu știu, dar eul meu mi-a ferecat și visele de noapte. Nu mai am lumi ciudate de colindat. Nu mai întâlnesc ființe distopice. Toate culorile din vise s-au prelins în sipetele eului. Visul meu e doar din umbre și voci de nedeslușit. Ceva mă face să cred că sunt urmărită în vis. Doi ochi mai negri decât umbra, mai albi decât lumina, se ascund cum simt că i-am detectat.N-aș spune că este rău somnul fără vise, urmărit în derulare de cei doi ochi. Simt pe piele însă cum mi se așeză,  ca gâză,  o infimă grijă. Din partea cui? E ceva în ochii ăia, ceva ce nu pot desluși. Aștept somnul cu mai multă nerăbdare decât ziua. Poate voi înțelege sau poate nu. Nu mă opresc.