Timp implacabil

 

Am fi nebuni să ne luam la întrecere cu timpul. Pe alocuri însă mai putem face sprinturi buclucașe. Ni le dorim cu toată ființa. 

Niciodată nu am crezut că timpul doare. Dar poți simți fierul roșu drept în inimă. O durere nesfârșită te cuprinde. Și lacrimile sunt de prisos când timpul te țintuiește în fatidicul azi. Doar astăzi mai poți fi. Te-ai jucat destul cu ieri și mâine. Ți-ai croit povești de viață, cusute cu fire de vânt. Ai pătruns cu acul haina transparentă a timpului și te-ai simțit dăruit cu harul unui pictor. Ai imaginat ceruri înalte, limpezi, curcubeie, pajiști verzi pline de flori. Pictai cu nesaț în culori vii tot ce era tern în acel ieri. Căutai sensuri ascunse. Te priveai pe tine peste timp. Ei, hai, că parcă, nu a fost chiar așa sau poate nu am înțeles! Te încurajai să-ți  cufunzi penelul în visare. Investeai în cele mai scumpe culori, cu tentă aurie, tușă de bronz, irizații de argint, umbre pale de ambră. Nimic nu părea să te convingă să mai păstrezi din plinul vremii.

Îți amintești zăpada? Îi simți mirosul? Îți vezi mâinile înfrigurate de copil gata să rupă un țurțur. Ce mai festin! Îți cauți pașii în omătul timpului, dar nu mai sunt. S-au înălțat ca păsările și au lăsat tabloul alb, fără vreo urmă că ai fost acolo. Ciudat este că nu te mai recunoști pe tine. Ivit în oglindiri rămâi surprins. Cine ești? Întrebi cu inima tremurând. De ce mă privești ca și cum îți sunt familiar? Ți se năzare. Eu nu sunt TU! Ce joc stupid! Treci mai departe, dar s-a strecurat fiorul în tot corpul. Alergi crezând că scapi. Te scuturi frenetic. Îți sufli în mâini să te încălzești. Și nu știi cum poate fi iarnă în tine dacă în jurul tău e primăvară, vară sau toamnă caldă si senină.

Lumea? Un zgomot prelung, în fundal.

Natura? Un fir desprins din vis.

Copilăria? O cometă cu trenă nesfârșită.

Tânărul?  Un munte de iluzii.

Tu? O încercare clădită din cărămizi de sticlă.