Despre timp

     

Timpul are armele lui letale. Uneori îți intră săbii de gheață cu tăiș de diamant drept în suflet și sălășluiesc acolo zi și noapte în plaga vie. Le simți duritatea și răceala, te contopești cu durerea și uiți să mai respiri sau o faci încet, prevăzător, să-i dai timp durerii să adoarmă și tu să prinzi acele clipite fugarnice de amorțeală. Între două străfulgerări ascuțite, trăiești și prețuiești puținul timp în care durerea ta e adormită. Te-ai trezit cu o secundă înaintea ei să te bucuri de plinătatea și miracolul vieții. S-ar spune că vârsta te face mai înțelept sau poate mai răbdător, dar nu este  pe deplin așa. Ești tot tu în trup de matur sau vârstnic, cu mintea în alertă, căci ai fost martor la etapele ciclice ale vieții. Toată ființa ta e pregătită să fure clipele de fericire, iar mintea le absoarbe într-un germinator. Acolo unde nu ai perceput valoarea clipei, rămâne în sarcina minții tale să ți-o releve, dar peste timp, când durerea deja te-a cuprins. Ce crește acolo cu energie de la timp, devine hrană pentru zilele în care nu ai putut păcăli tăișul crud al sabiei să se rotească în rană. 

    Timpului i s-au închinat multe creații și mulți înțelepți au încercat să-l măsoare, să-l cuprindă și să-l stăpânească. Știința luptă să-i depășească barierele și poate chiar a făcut-o, în șoaptă, să nu bulverseze viața. Cert este că fiecare își creează propria călătorie în timp. O începi de mic copil când timpul nu are nicio valoare și nu ai decât o dorință, să crești, să-l învingi cu forța și nebunia frumoasă a tinereții. Te grăbești să fii propriul stăpân și uiți să măsori timpul, care oricum curge și fără a băga de seamă și într-o singură direcție. Iar de asta îți dai seama mult mai târziu, când timpului i-a plăcut să alerge odată cu visele și gândurile tale. Tu l-ai învățat să fugă într-un ritm amețitor. Acum vrei doar să-l prinzi din urmă și să-l domolești, dar ți-e potrivnic și dușman de temut. A crescut în forță, amenințător. Sunt zile când te arde cu limbi roșii de foc și zile când e adormit ca jarul și mocnește, făcând mai suportabilă durerea pe care ți-o provoacă. Uneori, te izbește în față ca un vifor și-ți simți trupul bucăți fărâmate de gheață, iar sufletul plânge biciuit. 

    Cea mai crudă armă a timpului? Nu poate fi alta mai abilă sau mai ucigașă ca amintirea. În doze mari sau mici, timpul te hrănește cu otrava amintirilor și-ți închide ochii spre prezent. Este cea mai perfidă armă,  care a ucis și tânăr și bătrân, deopotrivă. Căci toți cădem în capcana amintirilor din copilăria sau tinerețea noastră. Înviem greșelile sau creăm povești netrăite pentru lucrurile neînțelese. Timpul știe și ne speculează slăbiciunea, cunoaște setea noastră de certitudini și ne ține captivi în trecutul pe care nu ne îndurăm să-l lăsăm în urma noastră. Nu putem căci nu l-am înțeles. Și uite așa timpul își deschide larg porțile temnițelor, în care pătrundem singuri și ne osândim.

    Când durerea pricinuită de timp e pasăre înspăimântată în piept, nu o zbuciuma mai tare! Alină-i creștetul și cuprinde-i aripile în palme moi și protectoare! Vorbește-i cald, din inimă! Spune-i că la umbra sufletul tău, nu piere nici cânt, nici timp, nici viață! Și dacă se cuibărește, las-o, că-ți va cânta când îi va fi trecut spaima!