Măsura timpului

 Ioana auzi un foșnet în grădină și veni la fereastra largă a casei. Același tablou îl trăise viu toamne la rândul. Întâi cu bunicii, apoi cu mama și tatăl, și, în cele din urmă, cu tatăl încărunțit și imobil în fotoliul așezat spre fereastră. Astăzi era singură cu toamna care-și arunca nostalgic ultimele frunze pe pământul ud. Natura întreagă plângea molcom, cu stropi ușori și răbdători. 

Foșnetul din grădină se auzi și mai aproape, așa că Ioana deschise fereastra cu trosnet de lemn putred și începu să privească. În fața ochilor săi mirați, văzu un chip de copilă cu băsmăluță de mătase, pelerină colorată de ploaie și cizmulițele vesele cu frunze lipite pe bordură. O strigă sau i se păru că o strigă. Fetița nu-i răspunse și nici nu privi spre ea. Își continuă cu frenezie jocul cu cele două găletuțe.  În cea mare, roșie, măsura timpul în frunze. Scotocea nervoasă cu bățul prin covorul toamnei după frunze încă verzi. Ochii săi atât de mari se întunecau, iar, când găsea vreo frunză rătăcită, încă verde, se luminau și-și etalau culoarea verde puternic, viu, nebulos. Fiecare frunză verde era așezată cu grijă în găletușă, iar cele galbene și maronii, în alta mai mică. Erau prea multe și găletușa prea mică, dar fetița își continua jocul nepăsătoare de frunzele înghesuite. Ioana vru să intervină în jocul ei. Voia să-i spună să inverseze găletușele. Poate era doar un gest egoist pentru că-i plăceau ochii ei veseli, plini de miracole și nu le suporta întunecarea. Strigă din nou. Nimic nu se schimbă. Fetița își continua jocul cu nervozitate maximă. Nu mai găsea frunze verzi. Se așeză descumpănită jos și își strigă tatăl. Nu-i răspunse nimeni și Ioana crezu că s-a rătăcit, iar părintele său probabil o caută. Așa că plecă din fereastră, se îmbrăcă în grabă și ieși pe ușa ce dădea spre grădină. 

Dar toamna era singură în grădină, frunzele, neatinse. Covorul, nescormonit și nici urmă de fetiță. Se întoarse întristată. Așa mult și-ar fi dorit să intre în jocul ei. Să-i dea soluții să continue. Așa de vie se simțise când o privea, aproape hipnotizată. Trăise o bucurie pe care nu o mai întâlnise după ultima plecare, ce a tatei cu părul cărunt și chip inexpresiv. În ochi i se iviră lacrimi mari, acide și începură să-i curgă pe obraji provocându-i o durere fără margini. Nici ploaia lină nu-i putea opri. Se întoarse să intre în casă, dar la streașină văzu cele două găletuțe, cea roșie cu puține frunze verzi și cea galbenă, îndesată de frunze pictate de toamnă. Bucuria Ioanei crescu cu intensitatea focului care mistuie lemnul uscat. Luă găletuța roșie și o goli în grabă. Însă, văzând puținele frunze verzi ale timpului, nu-și mai duse gândul la îndeplinire. Poate că fetița avea dreptate. Timpul se măsoare în frunze verzi, greu de găsit în toamna bătrână. Poate că talerul balanței va fi întotdeauna prea mare și prea gol, dar ele, frunzele verzi, căutate ca niște comori în toamna târzie echilibrează brațul balanței cu noianul de frunze veștede.