Atunci când renunțarea devine durere

 

Când încep să renunțe la tine, oamenii lasă vorbele tale să treacă pe lângă ei, să zboare în vânt, și îți răspund monosilabic sau mormăie. Se întâmplă zi de zi și tu crezi că poate sunt copleșiți de cotidian, de probleme sau împovărați de nu știu ce greutăți pe care nu le pot depăși singuri.

Încerci să stabilești comunicarea, să-i întrebi, dar trec gravi pe lângă tine. Susțin că nu este ceva ce are legătură cu tine și, în fapt, așa și este. Are legătură cu ei. Te-au abandonat pentru că tu le reamintești cât sunt de mărunți și meschini în tot ceea ce fac. Te-au abandonat pentru că tu afișezi fără înconjur ceea ce ești. Spui simplu ce gândești și nu ce ar trebui să gândești. Devii incomod.

Atunci, renunțarea la tine s-a făcut șoptit, prin vorbe ticluite, prin cântec perfid la urechea orbului. Cum ai putea să recunoști din timp simptomele? Poate fi sau nu important. Dacă pentru tine contează, caută în vorbe, în zâmbete, în acele îngăimări în loc de cuvinte. Caută în aer, în ochi, în tot ce înconjoară momentul acela. Caută în simțurile tale, în inima ta.

Nu te păcăli singur! Minciuna poate dura întreaga viață dacă te complaci în ea. Este longevivă. Am văzut familii în care minciuna este lăsată moștenire de preț, de la o generație la alta.

Totul este legat de tine. Tu ești cel care greșește încercând să ții viu ce este mort. Teama și nevoia ta de a nu fi singur, abandonat, este firească, umană, dar nu o lăsa să te ducă mai târziu la o disperare fără margini. Fii singur acolo unde nu poți să fii primit în suflet. Fii tu azi, mai mult decât ai fost ieri. Alege să crești, în loc să rămâi în acea bulă a minciunii.

Lasă deoparte toate teoriile cu toleranța, empatia și spiritul de echipă; vezi ce gândești fără rușine. Practică prezența conștientă, nu te legăna între timpuri, nu căuta sensuri acolo unde nu sălășluiește nimic. Nu cerceta inimile ferecate și nu striga la sufletele de piatră.

Ce cade când zdruncini adânc mărul copilăriei tale? Cad fructele putrede întâi, apoi, dacă ai noroc, copacul îți dă și un măr frumos, rumenit. Dar, dacă tu vrei doar un măr, nu-l zdruncina — culege-l! Nici oamenii nu sunt diferiți. Au părți putrede, au colțuri întunecate, au gânduri pizmașe, au nouri negri în priviri. Dar scuturarea lor nu trebuie să fie sarcina ta.

Dacă vor să rămână cu crengile împovărate de greutăți, de răul care i-a cuprins organic, lasă-i! Treci mai departe singur, în nimbul cotidian, și prețuiește tot ce ai: toate ființele care ți-au fost alături și despre care nu ai avut nicio clipă îndoiala că nu ar face totul pentru tine, așa cum și tu, la rândul tău, ai aduna toată energia din univers pentru a le fi alături.

Când trupul moare, este îngropat. Când sufletul moare, trupul umblă singur, nu are simțăminte — doar nevoile firești. Cum ai vrea să te prețuiască, să te vadă? Încetează să cauți apă în fântâna secată de vremuri! Sapă alta și îngrijește-o! Dacă pui mizeria lumii în ea, apa nu-ți mai poate uda sufletul.

Fii om! Fii pasăre sau animal! Dar nu renunța la adevăr, la normal, la greșeli — cu ele crești toată viața. Se poate ca unii să-și hrănească orgoliile și vanitățile cu greșelile tale, dar tu ți-ai aruncat doar frunzele îngălbenite sau fructele bolnave și te-ai eliberat singur de poveri.

Nu-ți lăsa sufletul să devină un bâlci al deșertăciunilor în care dansează trupuri fără suflete! Zboară spre alte plaiuri, spre înaltul necuprins al vieții! Bucură-te de lucruri mici, de iubiri mărețe!

Și dacă nu poți să te desprinzi, împrumută aripi! Iubirea celor care cred în tine dă lucruri cu împrumut.