Înfruntă cotidianul!

    

M-am trezit de dimineață cu gândul să privesc pe geam înainte de a pleca la serviciu. De ce aș avea un asemenea gând? E dorința și modul meu de a mă elibera de fantasmaticul stres cotidian și de a respira optimismul unui nou început. Căci fiecare zi este acest crud fir de iarbă ce se înalță sau se ofilește. 

     Am lăsat aburul cald al cafelei să-mi inunde chipul și am privit prin el în zare orașul pregătit de o nouă zi. Pașii pe asfalt erau rari și grăbiți. Ecoul ajungea până la urechea mea sensibilă. Încercam să ghicesc cine s-ar putea trezi așa de dimineață, la prima geană de lumină și de ce mergea așa de hotărât. Treptat, jocul m-a acaparat și, odată cu el, zgomotele s-au amplificat într-un murmur matinal familiar.  Ziua începuse a se creiona, iar furnicuțele orașului se iveau tăcute și triste din toate zările. Își purtau care mai de care ba mapa, ba copilul de mână, ba mașina, ba simplul corp costumat ordonat pentru o nouă zi de muncă. Mișunau grăbite. Erau nerăbdătoare în trafic, claxonau, își scoteau antenele și curentau dureros alți semeni mai puțin atenți sau grăbiți. 

    Liniștea pierise demult, însă prin aburul cafelei ziua părea diafană, îndepărtată și luminoasă. Îmi continuam jocul în ritm accelerat. Treceam nivel după nivel ghicind ba vecinul cu cățelul, ba pe cel cu micuții de școală, ba gospodina curioasă care-și face cale printre armatele de furnici ce merg la serviciu, ba pe cel cu mașina încăpățânată, care pornește din trei încercări. Eram mulțumită de rapiditatea cu care recunoșteam personajele, dar clipa mea de răsfăț s-a terminat destul de repede.

     Era timpul să-mi pun cămașa office, strâmtă, sufocantă, să mă îndrept spre ziua mea de muncă. Aceeași mereu, clasică, fără picur de iluzie sau bucurie. Voiam o schimbare. De data aceasta cămașa mă scotea din sărite, așa de tare îmi încorseta spiritul. Voiam să mă revolt, să-mi construiesc o ținută mai relaxată, fără nasturi grei ce-ți pun toate ideile la punct, fără cravată cotidiană care-ți controlează pulsul la fiecare pas și-ți permite să prinzi puțin aer doar pentru a face următorul pas, nu pentru a deveni curajos. 

    Nu aveam idei. Cămașa atârna amenințătoare pe umeraș, albă, apretată, cu bumbi corecți, lucioși și croi cambrat. Aproape că-mi controla respirația. Simțeam cum mă sufoc. Am deschis șifonierul și din noianul de veșminte aliniate militărește a alunecat o eșarfă spumoasă cu parfum de zi însorită și adiere de optimism. Am cuprins-o într-un pumn, apoi am eliberat-o. Nu și-a pierdut nici strălucirea nici netezimea mătăsii. I-am respirat parfumul și mintea mea a născut un joc de copil. Ce-ar fi dacă aș îmbrăca austera cămașă pe dos? Cine ar observa? Câteva clipe mai târziu, îmi părăseam căminul înfășurată în eșarfa de mătase. Pluteam spre cotidian zâmbind ca un copil ștrengar când păcălește jocul.