Imponderabilitate

M-am înălțat în aer cu sete de cer, de albastru, de nori, de soare, de furtună, de picăturile plumburii ale toamnei târzii. Orice gând, orice șoaptă, orice adiere îmi zdruncină echilibrul. Mă regăsesc cu multă trudă în aceeași bulă stabilă. Și cel mai neliniștitor în căutarea acesta febrilă a echilibrului e faptul că deschid ochii spre lume, spre real. Toată vraja dispare. Toată liniștea mea vie și plăpândă se evaporă. Nu vreau cuvinte, nici înțelesuri, nici clipe numărate, nici semeni, doar vietăți tăcute să mă înconjoare. Să danseze în aer liber, fără cadență și ritm, fără muzică, doar cu simțirea și bucuria necenzurată a ființei. 

Din aerul limpede mă cufund în ape azurii. Caut același echilibru, aceeași tăcere. Nu-mi las cuvintele să învie. Păstrez tăcerea ca pe o comoară înconjurată de ființele fără de glas ascunse în cristalul apei. Gust echilibrul efemer și mă înfrupt cu lăcomie din timp și spațiu. Dansez dincolo de limite, de orizont, de lumină sau întuneric. Cânt fără glas cu gândul zburdalnic prin timp. Înlătur umbrele cu brațele sigure. îngrop șoaptele sun pași. Nu mă ascund, dar nici nu mă ivesc. Plutesc cu mine în gând.