Sunet cotidian

 

    De ani buni de zile aud un zgomot infernal în urechi. Nici nu mai știu dacă e real sau face parte din mine. E ca și cum cineva sfredelește pereții, neîncetat. Începe de dimineață, încet, timid ca o încercare, ca și cum ar dori doar să mă strige, să vadă dacă m-am trezit. Nu-l bag în seamă, poate se oprește, dar nu, nici gând. Continuă hotărât, se înalță în toată splendoarea pe scenă și își începe aria. Nu-mi astup urechile. Cum aș putea? E un sunet organic, interior. Erupe la fiecare început de zi a săptămânii, iar duminica după amiaza, mocnește obosit și, cu o ultimă sforțare, mai dă drumul unui ultim tril de soprană.

Dăunezi, m-am trezit înaintea lui și m-am postat în fereastră să-l surprind la primul pas. Am văzut câțiva muncitori în salopete, murdari de var, cărând moloz. În mintea mea s-au ridicat mii de semne de întrebare. Și dacă sunetul pe care îl aud este real? Și dacă vecinii forează întruna de atâta amar de vreme? Și dacă eu mi-am făcut degeaba inventarul facultăților mintale? Și o îngrijorare nefirească mă cuprinde. O spaimă reală, cotidiană pentru imobilul în care locuiesc, pentru lumea exterioară care suferă sfredelul în fiecare zi. Dacă ne-am amăgit cu toții de monotonia cotidianului? Oare ce mai este dincolo de zgomot? Oare în ce se preface lumea? 

Mi-am închis ochii pentru o clipă și m-am trezit înconjurată de ziduri din biscuiți cu găuri simetrice. Am atins pereții poroși, i-am mirosit. Am bătut un cui și am primit în pumni firimituri gustoase de biscuiți cu unt. I-am pus în ceai și m-am uitat prin găuri la vecini. Erau îmbrăcați în salopete, îngăureau pereții și savurau bucăți mari de biscuiți. Voiau să foreze în planșeu, să vadă cerul de la parter. Le-am spus că nu se poate. Nu mi-au dat ascultare. Și-au continuat neobosiți munca, în vreme ce eu mi-am deschis ochii chemată de același zgomot cotidian.