Ploaie de vară

  

    Plouă cu idei fecunde. Plouă întețit. Stăm la o masă în centrul universului și savurăm aerul proaspăt al ploii. Părul și hainele ni-s ude de picăturile nervoase ale ploii, dar nu prea ne pasă. Privim în gol și nu vrem să ne tulbure nimeni și nimic meditația de vară. 

    Toată viața e o vară cu ploaie caldă și prietenoasă, la început, așteptată cu sete, ca un moment de purificare. Mai apoi, ploaia se întețește și stropii sunt reci, acizi. Ne surprinde în jocul nostru copilăresc. Ne izbește în sufletul plăpând. Plângem fierbinte sub ploaia rece și întreaga noastră ființă emană aburi.    

 Împrăștiem tristețea, dar rămânem sub același cer, același nor, o altă ploaie. O revărsare de ape tulburi. Un vuiet prelung al cerului supărat în clipa  noastră de vară. Cerul e supărat pe nepăsare. Intrigat de indolență. Trist de atâta resemnare. Noi suntem acolo, la aceeași masă, fără acoperiș, liberi sub bolta cerului furios. Primim și revărsarea mânioasă de ape. Nu mai plângem căci ideile primei ploi de vară încep să încolțească în mâlul adus de ape. Pe umeri ne cresc suav, cu zâmbete timide, câteva plăntuțe nedefinite. Le acoperim cu căușul palmei. Le protejăm de stropii reci, de revărsări întunecate. Ne zâmbesc în palme și cresc și vara noastră pune soarele pe cer. Acoperă cu nori de fluturi furtuna.

    Suntem la aceeași masă și privim plantele cum cresc. Ne  bucurăm de vară, de soare, de cerul albastru-profund cu nori de spumă albă. Și vara crește. Soarele acoperă albastrul cerului. Razele devin fierbinți. Căutăm răcoarea plantelor, dar n-au crescut suficient. Soarele ne seacă de idei. Ne soarbe și ultimul strop al ploii jucăușe. Ideile încep să se sufoce. Pământul se cască precum o rugăciune venită din sufletul îndurerat al creștinului. Și toți ochii sunt acum atârnați de cer. Rugători, secați de lacrimi.

    Noi stăm la aceeași masă ținându-ne de mâini. Fără acoperiș, fără idei, așteptând ploaia caldă a verii