Ca într-un joc

 

M-am trezit din vis halucinând. O lacrimă de foc se agățase de mantaua mea de bal. Nici nu amenința, dar nici mu mă slăbea. Mă urmărea cu ochi de gheață vie, inundată de lumina unui cer pal, crepuscular. Treptat, lacrima crescu și prinse forma unui bobocel de fetiță cu linii gingașe și două codițe lungi  ce săltau vesel în alergare. Am întins mâinile să o cuprind fascinată de frumusețea ei, dar focul s-a întețit și mi-a pătruns prin mâini direct în sânge. Tot trupul meu se zvârcolea sub clocotul nepotolit și lacrimi fierbinți îmi lăsau urme adânci pe chipul împietrit. Mă priveam în oglindă și nu se mișca nimic pe chipul meu. Era rece, impasibil, golit de orice urmă de viață și de sentimente. Eu nu eram eu, eram o cu totul altă ființă. Nu mă recunoșteam în trupul vinețiu prins în mantia de bal ca într-un lințoliu. Spasmele ritmice ale trupului dădeau un aer ridicol eului meu. Am căutat din priviri fetița să o rog să mă ierte pentru îndrăzneala de a  o cuprinde cu mâinile mele dornice de iubire părintească, mâini duioase ce, nu de mult, torceau în fusul vremii jocul  ca prima formă de iubire a vieții. Dar fetița de foc fugea speriată spre pădurea de stejar și-n fuga ei sădea flăcări mici peste culorile vii ale pământului. S-a oprit în buza pădurii și mi-a zâmbit, iar eu am prins curaj și am urmat-o în jocul nebunesc  până la umbra primului stejar. O căutam din priviri. Îi auzeam râsul pur de copil, dar nu o puteam vedea. I-am urmat râsul prin negura pădurii, însă copila mea de foc părea că fusese înghițită cu totul de beznă. Ce joc ciudat! Cum poate negura să stingă lumina focului viu! Cum poate tăcerea să   fure bucuria! Cum poate amintirea să lumineze în tunelul timpului! Cum devenim statui în umbra vremii!