Când toate dorm

 M-a trezit plânsul meu.

Încerc să caut indicii asupra a ceea ce ar putea veni, în speranța de a controla. Dar, orice aș face, clipa năvalnică mi se scurge ca nisipul din palmă. Se strecoară perfid printre degete și mă lasă uimită de cât de ușor am pierdut controlul acelui moment.

Este un germen care a încolțit în mintea și în sufletul celor din jur. Îl văd chiar în privirea ostilă a multora. Nu-l pot ucide, dar am curajul să-l înfrunt. Totul se petrece la nivel mental — tacit, violent, intens și... absurd. Nimeni nu câștigă, cu toții pierdem.

Ucidem bunătatea, temerile, trăirile, logica — tot ce poate să ne forțeze creierul să gândească. Aruncăm rațiunea la coș ca pe un măr putred. Îmbrăcăm, în schimb, o haină cenușie a cunoscutei și umilei tăceri.

Ne doare gâtul de atâta tăcere, iar gurile ne sunt uscate, crăpate ca pământul istovit de sete. Trăim agonia unei ființe care nu ne mai aparține. O disociere tirană ne-a transformat în spectatori ai propriei ființe.

Eul stă pitit într-un ungher obscur al ființei noastre, purtată ca o haină peste un pustiu. Ne cotropesc șuvoaiele furioase ale cotidianului. Mentalul colectiv este corodat de aciditatea urii, care se răspândește cu o forță de temut.

Totul în jur este atent selectat: pământ, aer, foc, ocean și curcubeu. Sunt stoarse de forța vitală, golite de însăși sensul creației și abandonate în gropile de gunoi ale planetei.

De altfel, gropile acestea sunt singurele guri care strigă într-o foame furibundă, cu nesaț pantagruelic.

Disociere, disoluție, coroziune, abandon al propriei ființe și cumpărarea unui prototip al noului uman — într-o lume tot mai lipsită de empatie și sentimente — par a fi cea mai economică soluție a subzistenței.

Dar ce supraviețuiește, dacă ne-am dezis să murim de noi înșine?