Abis

 

Mă scufund în ape tulburi. Simt cum mă împresoară cenușa învolburată din adâncuri și nu am nimic de care să mă agăț. Chem cu disperare marea să mă aline cu legănatu-i cadențat. Dar marea mă respinge ca pe un animal descompus. Încep să mă zbat în agonie. Sunt singur, nu văd, auzul mi-e amorțit și simt cum începe marea trecere. Să mă lupt? Nu-mi vine, e tăcere și pace caldă. Învolburarea adâncului se decantează și văd, în lumina inserată, particule de argint cum se unesc în dansuri mici. Mă fascinează și vreau să fiu acolo, în momentul acela când, din renunțarea mea, s-a născut un vis. Scrutez abisul și încep să văd, încep să simt, încep să vreau să fiu doar acolo unde am pătruns prin respingere, prin alungare. De ce mă simt acum în siguranță? De ce nu vreau să mă întorc acolo unde văd lumina? Nu am răspunsuri, dar simt că motivul pentru care sunt aici este cu totul altul. Nu am găsit renunțarea, dar nici dorința de a lupta. Nu am aflat remușcarea, dar nici voința de a schimba. Poate nici limpezimea minții sau pacea eternă a sufletului nu o vreau. Însă simt cum lumea mea se transformă în ființe mici fecunde. În vietăți ce au un singur simț. Hm, aproape de mine înoată un ochi de pește colorat în albastru luminos! Mă iau după el și trupul meu a deprins zborul în adâncuri. Mă duce aproape de alți ochi cu aripi colorate sau transparente ca de libelulă. Și toate încep a mă chema să le urmez. Bat cu forță apa în același timp și mă îndeamnă să le urmez. Dar unde? În față se deschide o gură imensă cu aripi de stâncă. Toți ochii pătrund acolo. Eu mă opresc să o privesc. E ciudat, nu simt primejdie sau vreo capcană a lumii în care trăiam. Singura reminiscență pare a-mi fi oprirea dar doar pentru a contempla. Și mă avânt în acel întuneric răcoros, limpid. Și văd toți ochii luminoși ce m-au chemat acolo. S-au strâns în cununi și-și mișcă aripile ușor ca roata unei mori. Nu vreau să mă trezesc! Nu vreau să mă întorc! Nu vreau să înțeleg sau să disec științific și filozofic ceea ce simt. Vreau doar să trăiesc!