Eul meu în adormire

Levitez în adormire: Sufletul imaterial lasă în urmă trupul putred. Mă înalț spe cer cu sete de lumină. Ochiul globular plutește alături și captează firele subțiri ale soarelui. Mi-arunc mâinile de schelet spre abis și înot cu trup de pește și aripi de vultur. Mă învolburez, mă transform în mii de particule, pier și mă ivesc din nou.Mă luminez ca un crepuscul și mă întunec mai negru decât întunericul unei lumi născute din haos. Nu-mi țin aproape nici mintea și nici văzul.Le alung și chem cu glas topit doar susurul urechii mele fără judecată. Căci ce aud rămâne neatins de alte sințuri, nealterat de văz și de miros.Sunt liber și descompus în milioane de euri, în milioane de voci și milioane de ochi. Pătrund prin timp și visez un vis ciudat.Ochii mei meteoritici mă urmează și-mi disecă lumea în spectre de culori transparente. Îmi înconjoară ideile și le dețelenesc.Gândurile haine se despletesc peste puțina lumină rămasă în balans între amurg și înnoptare, între zorii cruzi și ziua rece. Clipa trece, ceasul își toarce fusul cu miile de falange plutitoare. Pe ultimul nor pictat cu alb lăptos stă un cocor. Aripile mari întunecă tot orizontul meu de zbor. Mă sperii și caut lumina. Zadarnic mă zbat și rătăcesc spe înalt, cocorul își lungește aripile și-mi acorpeă calea spe cer. Ciocu-i devine crâncen,înghite ochii ce mă urmează, sfarâmă șoaptea ce-mi cântă în ureche,soarbe părticule microscopice din eului meu adormit până ce Eu devin una cu cocorul. Și atunci îmi simt puterea aripii, tăria spiritului, iscusința ochiului. Vreau ca eul meu să rămână cocor.Dar visul se tulbură ca apa râului după ploia abundentă. Ochiul cocorului se întunecă și ceața lăptoasă pune stăpânire pe cer.Aripa se frânge în fum dens. Spiritul meu devine trufaș. Se întoarce în miile de particule și caută singur calea spre lumină.