Paradis Personal

 Se întâmplă multe în viața ta, zi de zi, ceas de ceas. Uneori chiar o secundă aduce cu sine ce nu ți-a adus întregul an!  Te-ai așezat într-o rutină comodă, molatică, pufoasă ca păturica din copilărie. N-ai vrea să schimbi nimic, iar viața ta devine un mecanism ciudat, repetitiv. Te ridici din pat, iei micul dejun, urmezi rutina dimineții, Pleci la serviciu, te întorci...aceeași rutină cotidiană. Se face seara și trăiești rutina cu familia. Și, nu doar că dorești această rutină a vieții, dar i-ai dat și o definiție. Ai numit-o bucuria de fiecare zi  sau ți-ai spus: Lucrurile merg pe un făgaș normal. Și rutina ta a fost asociată cu normalitatea, sănătatea și fericirea. Este neprețuită pentru tine. Ai pus-o într-un sipet de sticlă să o poți privi, fără să o atingi. Dar ce se întâmplă când un lucru mărunt ca un ghiocel venit cu o mână tremurândă spre tine îți rupe rutina? Când o durere nouă, profundă, te seacă de zâmbete? Când lucrurile asupra cărora nu ai niciun control te prind în lab

         De o săptămână încoace îmi trec prin minte tot soiul de gânduri de primăvară. Tare aș vrea să-mi pun puțin la încercare penelul și să cânt balade vesele sau triste din strunele obosite ale unei ierni atipice. Să îndrăznesc? Să caut cuvintele și să le sudez în idei? Să-mi pun sub microscop simțirea și să-i găsesc adânca rană ce se tămăduiește doar cu vise cutezătoare? Să stau oare cuminte, ascunsă printre ghiocei? Să mă pitesc după umbra firului plăpând de iarbă? Să-nalț zmeie pe cerul zugrăvit în nuanțe terne?       Da, am chef să prind zâmbetele din zbor într-o cunună. Să mi-o așez pe frunte și să produc puțină lumină în cotidianul gri-tărcat! Căci ce poate lumina mai bine orizontul decât un zâmbet!      Am decis să particip la chemarea frumoasă a primăverii pe   https://super-blog.eu !     Spring SuperBlog 2023 s e anunță a fi cea mai mare competiție și voi fi prezentă!

 Din adâncimile profunde ale Pământului s-a auzit un vuiet. Mai degrabă, un tânguit prelung, în cascade. Se întristă și frunză și om și gâză, praful rămase încremenit în aer, în bule mici, abia vizibile. Zâmbetele împietriră și  gravară pe fețe crăpături profunde, diforme, căscate ca gurile însetate. Apoi, tânguiala se transformă în bocet, sacadat, cu scuturări puternice, frisoane intense și perioade scurte de liniște. Pământul se cutremura năvalnic. Căsca crevase întunecate și înghițea ca un monstru tot ce era deasupra-i.  Eram o pasăre plăpândă pitită între două frunze, una verde și alta galbenă. Mă aciuiasem pe o ramură fragedă, aproape de oraș. Am privit drumul pavat cu dale mari cum se transformă în șarpe, freamătă, se unduiește, iar zvârcolirea sa aruncă în hăul creat case, blocuri trufașe de sticlă, înălțate sfidător spre cer oameni, copaci și păsări, semenii mei, mai mari, mai curajoși, mai cutezători.  Plângeam asemeni adâncului, scuturând creanga, ucigând frunza galbenă ce se

  Calculează-ți energia! Împarte judicios resursele pentru zile însorite, ploioase sau încremenite în viscolul năprasnic!  Nu pune deoparte gândirea cu soare și scânteile pentru întuneric! S-ar putea să nu ajungi să le folosești dacă le păstrezi doar pentru tine!  Fă exerciții de încălzirea aripilor! Testează-le forța, suplețea, dinamica, subtilitatea în vârtejuri line sau furtuni! Privește zarea! Privește necuprinsul! Sfredelește cu ochiul în hăuri sau înălțimi jinduite! Măsoară-ți înălțimea! Privește-te în oglindă! Pune-ți în desagă mai multe cuvinte cu care să împletești idei! Scutură-te de mirosul copilăriei!   Fii încrezător! Zborul se naște din vis și încredere! Fii optimist! Zborul e magic! Fii vesel! Orice zbor cunoaște înălțimea! Fii cutezător! Nicicând zborul nu se stinge! Uneori, însă, arde doar mocnit în minți încarcerate! Fii bun! Nimic nu ușurează mai mult aripile ca sufletul curat! Fii TU, identifică-te cu zborul și vei cunoaște zări și mări, înălțimi și abisuri, zi și n

 Rumoare, căldură plăcută și culoare. Toamna, pregătită de bal, învăluită în culori rumene, cu parfum proaspăt de dovleac copt și mere roșii, deloc grăbită, cu pasul hotărât și  de o neasemuită frumusețe, s-a așezat în lojă la teatru. Toate privirile curioase, sincere, meschine, iscoditoare, s-au îndreptat asupra ei. Unii spuneau că are prea multă culoare, că-i prea luxoasă, prea senină, prea frumoasă sau prea bună, că a făcut o selecție crudă în spectrul culorilor, alegând doar lumina și căldura, culori cu temperatura prea ridicată. S-au întors și cei din rândul întâi. Au privit-o cu atâta admirație. Au găsit-o discretă, veselă, răpitoare. Tăcută, atipică, dar plină de frumusețe vie. Actorii pe scenă s-au îmbătat cu parfumul ei puternic. Suflerul, în colțul lui ascuns, a pierdut șirul replicilor lăsându-i pe actori singuri, pentru prima dată după o viață  lipsită de recunoaștere. Orbit de frumusețea ei, a urcat scările, a zvârlit departe ciornele și a început să-i laude apariția cu re

 Ioana auzi un foșnet în grădină și veni la fereastra largă a casei. Același tablou îl trăise viu toamne la rândul. Întâi cu bunicii, apoi cu mama și tatăl, și, în cele din urmă, cu tatăl încărunțit și imobil în fotoliul așezat spre fereastră. Astăzi era singură cu toamna care-și arunca nostalgic ultimele frunze pe pământul ud. Natura întreagă plângea molcom, cu stropi ușori și răbdători.  Foșnetul din grădină se auzi și mai aproape, așa că Ioana deschise fereastra cu trosnet de lemn putred și începu să privească. În fața ochilor săi mirați, văzu un chip de copilă cu băsmăluță de mătase, pelerină colorată de ploaie și cizmulițele vesele cu frunze lipite pe bordură. O strigă sau i se păru că o strigă. Fetița nu-i răspunse și nici nu privi spre ea. Își continuă cu frenezie jocul cu cele două găletuțe.  În cea mare, roșie, măsura timpul în frunze. Scotocea nervoasă cu bățul prin covorul toamnei după frunze încă verzi. Ochii săi atât de mari se întunecau, iar, când găsea vreo frunză rătăci

    Iapa noastră cea de dar se tot plânge în zadar, Cum că-i iute ponegrită și oricine-i poartă pică, Tot sătulă d ’ uneltiri se trezești din simțiri, Să dea fuga la palat, că-i nevoie de jurat   Își dă coama în două părți și se leagă la saboți, Sprintenă pe trei copite, fuge pe căi ocolite, Ba prin crâng să audă știri, De la păsări din priviri, Ba prin codru parfumat, Ca să afle de împărat, Dacă-i bun, viclean, nebun, Dacă grajdul împărătesc este plin de prăsilet, Ori de gloabe potcovite, nici istețe, nici zorite, Și uite așa, trăgând copita, Se trezește aiurita, Drept în fața la palat Cu străjeru infuriat, Nu e unu, ci sunt doi Cei mai neînțelepți slugoi, Unu-i iepur cu copite și cu urechi înnegrite, Altu-i un vulpoi codaș cu figură de poznaș, Iepurele teleleu are-n cap coamă de leu, Iar vulpoiul îmbătrânit are togă de zenit, Este meșter la limbaj și din vorbe făurar Cântărește din priviri iapa lungă, costelivă Nu-i dă timp să

 E atâta liniște în jur că sufletul meu s-a cuibărit la umbra unui nuc bătrân și toarce, toarce .... zile arămii din fusul neobosit al toamnei. Nu-l deranjez cu întrebări existențiale, deși, vazându-l de departe aș vrea să-i scutur toropeala în care șade contopit. E timpul să răspundă unor picături de gânduri amare ce nu-mi dau pace.       Oare să-l întreb dacă mai sunt copil? Sau poate am ajuns adult? Poate am trecut prin timp și mă regăsesc cuprinsă într-o vârstă fără să am conștiința ei. Nu, la întrebarea asta nu vreau să-mi răspundă, căci, cu siguranță, sensibil așa cum este la schimbările de vreme, va cădea bolnav, iar eu nu mă pot lipsi de tot ce toarce! Știu sigur că timpul alunecă înainte și înapoi, călătorește liber de spațiu sau de legi nescrise, dar firești.       Când deschizi ochii spre lume, întâia oară, ești copil, prunc neprihănit. Clipești prelung să capeți vârsta conștiinței și te afli dintr-o dată în livada cu măslini, trădat de propria-ți ființă. Te privești în adân

            Ioana se îmbrăcă grăbită. Avea o întreagă zi în fața și aventura o aștepta dincolo de ușa grea a casei. Își aminti cum montase tata ușa sculptată din lemn de nuc și balamale imense de fier. Atunci îl privise suspicioasă. Nu cumva lua măsuri să-i oprească enigmaticele călătorii? Se întrebase Ioana cu voce tare și tatăl i-a răspuns zâmbind. Nu, Ioana. Ușa ne va proteja pe amândoi și, când cineva va bătea în ea, vom avea timp să ne pregătim pentru a-i răspunde. Întotdeauna trebuie să primești oamenii zâmbind și privindu-i în ochi. Evident că Ioana nu era de acord cu zâmbetul, dar acum râdea cu tot sufletul amintindu-și grija, uneori exagerată, a tatălui său. Așa că trase cu putere de ușă și privi din prag forfota orașului la început de zi. Erau zile când se ridica din pat brusc cu o poftă imensă de aer proaspăt. Iar minutele petrecute în cadrul acestei uși îi aduceau multă bucurie. Învățase să deslușească fiecare bătaie în lemnul dur al ușii. Tată, care plimba prietenos, dar

       Într-o zi, sufletul meu, sătul de atâta hoinăreală, se va așeza într-o floare. Se va învălui în petalele sale catifelate și va adormi în parfumul nectarului. Nu va cunoaște nici greutatea, nici grija trupului. Va dormi legănat în adierea blândă a vântului proaspăt venit din munți. Nu va avea dorințe care să-l macine, nici idealuri mai presus de floare. Se va odihni liniștit, fără chemări, cuvinte sau pasiuni arzătoare. Va fi ușor ca pana vulturului în aerul rece al înălțimilor. Nu va privi cu ochi, nu va atinge cu mâini, nu va păși cu picioare, nu va cânta, dar nici nu va plânge. Se va înveli în moliciunea petalelor parfumate și va țese, din fir de gând, leagănul liniștii eterne. Poate că șoaptele îl vor mai urmări o vreme. Poate că gândurile, îl vor mai iuți în legănatul lin. Poate că vor mai fi ochi care vor vrea să privească floarea. Dar sufletul va rezista în dulcea legănare. Va fi străin de tot ce este material sau ființă.       Sufletul meu, flămând de liniște, va adormi î

       În ultima vreme, m-am lăsat purtată de vertij în sfere nebuloase. Nu am controlat nimic, deși, uneori simțeam nevoia unei certitudini. Oh, și câte sacrificii nu facem pentru aceste certitudini efemere ca și viața însăși! Dar prezentul strigă în urechea mea și nu-l pot ignora. Să-l privim mai atent. Război? Secetă? Șomaj? Pandemie? Crime ale societății făcute pe șosele, în spitale sau chiar în școli? Reușite în știință? Progresul tehnicii? Nu, toate astea sunt departe de cotidianul românesc.       Am încercat să obțin clasamentul cât mai fidel al preocupărilor societății văzute prin ochii media, rețele de socializare, manifestări artistice, reclame etc. Constatarea mea, după adânci observații și sentimente frustrante înăbușite, este una, nu știu cum să o numesc. Normală? Bizară? Simpatică? Grotescă? Nu, eu aș spune mâloasă. Un termen care mă surprinde până și pe mine. Dar așa se prezintă setea socială.       Pe primul loc , fără niciun dubiu, beauty style. Totul se învârte în j

  Ioana se urcă  în tren la prima geană de lumină. Privi în jur cu ochi de șoim  și se piti într-un colț al vagonului închipuindu-și că este invizibilă. În vagon nu urcă nimeni, dar Ioana spiona pe ascuns  călătorii invizibili. Îi plăcea să creadă că doar ea îi poate vedea Și privi cu o curiozitate flămândă un cuplu de tineri cu un băiețaș de vreo 5 ani care-și înălța mașina în aer, făcând-o să zboare. ''  Nu este avion! '', îi spuse mama zâmbind, dar puștiul îi replică tăios: ''  Știu asta, dar pe jos sunt microbi. Îmi spune tata tot timpul să fiu atent și eu nu vreau. Vreau doar să mă joc. Așa că nu vreau să te aud, mami!   '' Ioana zâmbi, iar micuțul veni curios purtând mașina prin aer, până în colțul ei: ''  Ce faci acolo? Te joci? Ai și tu mașini care să zboare?  Hai să ne întrecem! '' Ioana îl privi mirată.  ''  Mă poți vedea?  '', ''   Da, doar eu. Părinții mei nu te văd. Toți prietenii mei sunt invizibili

  Mă cufund în apa mării sărată și vâscoasă. Fiecare parte a  trupului meu este înghițită, rând pe rând de lava însuflețită, rece, tristă și pustie.      Îmi țin capul la suprafață cu eforturi supraomenești, dar nu mă zbat, nu intru în panica unei rațiuni subzistențiale. Nu fac niciun efort gândit, ci reflex. Pesemne, trupul meu vrea să trăiască și luptă. Iar creierul acționează mecanic. Deși anatomia ne contrazice cu toate argumentele ei științifice, eu simt că trupul meu este cel care vrea viață, nu creierul, nu inima, nici simțurile, miile de simțuri acum amorțite în lava sinistră a mării.      Oamenii sunt toți la mal, așteaptă ca marea să ia o decizie pentru că eu refuz. Și încep să-i simt răceala usturătoare pe obraz. Ochii încep a se trezi și aruncă săgeți de rațiune în toate direcțiile. Dar creierul meu se simte confortabil ca stăpân absent al unui trup haotic, nătâng, cuprins de mirajul unei povești cu mare și pustiu.       Un singur  zgomot mai aude și se lasă cuprins de-a pu

 Mă amețește vara cu noianul ei de culori și mirosuri, cu spectrele de lumină și umbrele de liniște.   Aș vrea să o cuprind pe toată și să o strecor într-o sticlă albastră, să-i privesc etern perspectiva efemeră.       Desfătarea picturală, trezirea în rouă, picăturile de aur și argint ale ploii calde, câmpul cu maci, fânul dansând lin, grâul copt, primul semn al prefacerii anotimpului. Păsările, o, păsările de le-aș putea opri în sticla de azur! O întreagă fremătare aș cuprinde și aș legăna-o ușor  ca pe un prunc când îl dezmierzi!  Și nu aș opri nicio fărâmă din vara arzătoare a lui iulie când tot câmpul e cuprins de galben roșiatic ca o larvă de vulcan. De ea mă tem ca și de liniștea din juru-i în amiezile dogoritoare. Și mă mai tem de vântul arzător-sec ce atinge cu aripa morții culorile frumoase ale verii. Mă tem de pământul secat ce-și cască guri imense către cer, de florile uscate rămase ca scheletele în picioare, de tufele cu spini, de  arbuștii prefăcuți în rug, de colb. Cel m

     Ioana se trezi dis de dimineață cu gândul că trebuie să plece mai departe. A zăbovit destul aici printre copaci, își spunea în sinea ei. E timpul să-și cârmuiască corabia nouă ce încă miroase a lemn proaspăt, în alte zări, spre alte țărmuri. Așa că se strecură tiptil pe lângă camera copilăriei sale și porni cu pași hotărâți spre o altă dimensiune ai ei.             Timpul trecu ca un vis și Ioana puse pasul pe țărmul Orașului celor 1000 de pietre. Piciorul i se înfundă până la gleznă în nisipul viu, nestatornic ca și gândul ei. Se simți dintr-odată acasă, în cuibul cald țesut de mâna de bărbat a tatălui după fuga definitivă a mamei. Mama a plecat cu trenul aseară!, spunea Ioana trecătorilor când era mică și-și ruga tatăl să joace cu ea pe marea scenă rolul copilului fără mamă. Și tatăl intra în rolul părintelui orb care apuca trecătorii de mâini și le punea în palme fluturi de hârtie colorată, făcuți de Ioana cu multă grijă la lumina slabă a lămpiței pirogravată de mama sa, în

     Mănânc pământ dulce, reavăn și trist. Nu faptul că mă înfrupt cu brazdele întoarse este trist, ci el, pământul, mustește de tristețe. Îl trezesc dimineața la viață cu triluri prelungi metalice. E drept că nu trilul meu l-ar bucura în vreun fel, dar, cert este, că zgomotul de metal îl sperie. E ca și cum ar agoniza în sala de așteptare la stomatolog. Apoi, se trezește brusc, speriat, se înalță în movilițe și mă poftește să-mi potolesc foamea cea fecundă. Trec ușor cu vederea peste tristețea sa căci foamea este mult prea vie și îl rostogolesc în bucături gargantuești fără să respir, fără să clipesc, fără să gândesc. Mă întorc să privesc în timp. Mă afund în labirintul întunecat și caut ieșirile spre clipe pure și tainice! E ca un joc. Mă simt împinsă de întuneric să caut lumina gingașă a timpului orpit în bule mici de cristal.Caut și caut, comori de viață, comori de timp, comori de spirit! Când mâna mea ajunge să simtă bula de cristal, timpul se oprește brusc. Mă cuprinde amețeala

  Am iubit ploaia dintotdeauna! În copilărie, creșteam cu ploaia! Mă înălțam amețitor. Sufletul îmi vibra de bucurie. Inima cânta în piept puternic, asemeni unei păsări care vrea să zboare din colivie spre infinitul cerului. Iubeam ploile de vară, care se iveau de nicăieri în zilele înăbușitoare! Priveam clipe prelungi cerul cum își adună forțele, cum umfla velele navei de război   ce transforma toți norii pufoși în cenușă. Primul fulger îmi oprea contemplarea, căci, cu adevărat mă temeam de săgețile de foc trimise pe pământ, iar tunetul mă tulbura și mai tare. Căutam   un loc unde să mă ascund și îmi astupam urechile. Dar teama nu-mi alunga bucuria de a ieși sub stropii grei și translucizi, cânt artileria cerului cânta cadențat. Mă avântam sub ploaie și-i sorbeam cu nesaț nectarul înmiresmat de vară a copilăriei. Pielea mea era precum sugativa școlarului. Aveam nevoie de ploaie pentru toată ființa mea, trup, minte și spirit. Apoi mă desfătam cu spectacolul ulițelor ce adunau apele plo

  Mergi doar înainte! Nu privi în urmă! Toate vijeliile ți-au umflat apele și ai trecut adesea peste albie, dar viața ți-a dat și timpuri line, vremuri senine. Ai curs ușor mulțumindu-i pentru fiecare norișor de puf lăptos. Ai dansat ca un fulg aninat de cer, în albia ta cu pietre șlefuite. Ai susurat și ai cântat cu păsările la răsărit, în asfințit și ai plâns cu ele în toamnele târzii. Ai clipocit vesel sub stratul de gheață, în iernile firești ale vieții și ai stat stingher, încătușat, furios, înspăimântat, trist sau doar melancolic, în anotimpurile stranii ale vieții.   Fii râu să poți spăla albia făurită de trecerea timpului! Fii râu să poți plânge fără să-ți vadă nimeni lacrimile! Fii râu să poți da universului pietre sculptate de curgerea ta ireversibilă! Dar, uneori, opintește-te în ramurile adunate de furtuni ca stavilă în fața ta! Tulbură-te în așezarea ta și caută cu forța minții calea către drumul tău! Fii râu cu ape reci și limpezi! Lasă drumeții să-și caute clipe de a

  Ioana se plimba molatic prin labirintul de betoane al orașului. Din când în când, ridica privirea și mângâia cu gesturi gingașe norișorii cenușii adunați deasupra dolomiților. Apoi cobora printre grăbiții trecători și încerca să le vorbească. Ochiul său căuta cu tristețe un colț un în care să respire cu inima și sufletul. Moleșită de lumina fierbinte a soarelui, se așeză la umbra unui turn la fel de cenușiu ca orizontul orașului. Scoase din rucsac eșarfa plină de culoarea mătăsii pure și își acoperi tinerește capul cu părul înfierbântat de razele de foc ce făceau betoanele să clocotească precum niște cazane uriașe. Din oaza aceea de umbră citadină, începu să privească aproape resemnată puhoiul de furnici birocrate sau simple muncitoare, cum se îndrepta spre contractul său cotidian cu societatea. Minusculele făpturi, unele în salopete, altele   în uniforme cenușii cu epoleți de praf de ciment, se îngrămădeau pe drumul larg. Cele dintâi alergau și-și lăsau în urmă sudoarea, cele din

  M-am trezit din vis halucinând. O lacrimă de foc se agățase de mantaua mea de bal. Nici nu amenința, dar nici mu mă slăbea. Mă urmărea cu ochi de gheață vie, inundată de lumina unui cer pal, crepuscular. Treptat, lacrima crescu și prinse forma unui bobocel de fetiță cu linii gingașe și două codițe lungi   ce săltau vesel în alergare. Am întins mâinile să o cuprind fascinată de frumusețea ei, dar focul s-a întețit și mi-a pătruns prin mâini direct în sânge. Tot trupul meu se zvârcolea sub clocotul nepotolit și lacrimi fierbinți îmi lăsau urme adânci pe chipul împietrit. Mă priveam în oglindă și nu se mișca nimic pe chipul meu. Era rece, impasibil, golit de orice urmă de viață și de sentimente. Eu nu eram eu, eram o cu totul altă ființă. Nu mă recunoșteam în trupul vinețiu prins în mantia de bal ca într-un lințoliu. Spasmele ritmice ale trupului dădeau un aer ridicol eului meu. Am căutat din priviri fetița să o rog să mă ierte pentru îndrăzneala de a   o cuprinde cu mâinile mele dornic