Paradis Personal

 Să fie zbor, să fie gând, să fie vis?  Nu știu ce poate fi, dar mă poartă în timp, de la o vreme, înapoi. Simt bolovanii grei ce se agață de picioare și mă pironesc pe loc. E rece piatra și alunecoasă. Nu poți scăpa prea ușor din capcana ce ți-a înfiripat-o. Privești în sus și sufletul părăsește trupul putred, îngreunat de forța mută a pietrelor agățate de picioare. Te dezbraci de trup ca de o haină nefolositoare. Te scuturi de praful cinic al vremii și cauți să-ți făurești aripi din clipe de vis, din șoapte de copil, din crâmpeie de azur, din petale de flori, din mugurii firavi ai primăverii, din raze de soare, din apusuri roșiatice, din cântul puternic al păsărilor în zorii unei zile de început de vară, din pași, din umbre, din curcubeie. Le strângi pe toate, în fapt, adunate au fost o întreagă viață, dar le-ai lăsat deoparte pentru vremea când timpul stă cu tine de vorbă. Și ascuțite și grele îi sunt vorbele, dar nu-ți mai pasă. Ești arhitect. Îți desenezi cu frenezie arip...

    Vară atemporală cu miros de grâu copt. Pornesc de la fereastră spre zenit. Mi-anim zborul cu gânduri în culori de vară. Simt nerăbdarea aripii și a minții de a pătrunde înaltul cerului de un albastru eteric. E liniște în văi, e liniște pe culmi. E liniște la firul gros al  grâului, la umbra adormită a copacilor, în răcoarea cristalină a râurilor și-n cele mai ascunse guri ale pământului. Vântul adie cu un fior plăpând de răcoare și aduce arome amestecate de iarbă, flori și fructe. Îmi simt ochii flămânzi de atâta frumusețe. Aripa mea adună comorile într-un imaginar hambar uriaș cu porți aninate de cer. Mă întreb de unde această nevoie de a strânge tot ce-ți face inima să tresare?  De ce nu ne mulțumește clipa și ne dorim să o conservăm în amintiri, în fărâme de idei  cu care să ne reconstruim momentele peste timp? Căci adunăm și lucruri materiale nu doar crâmpeie de vis. Smulgem cu mâna un pai, apăsăm din instinctiv pe obiectiv, culegem o floare, o petală sa...

       Timpul are armele lui letale. Uneori îți intră săbii de gheață cu tăiș de diamant drept în suflet și sălășluiesc acolo zi și noapte în plaga vie. Le simți duritatea și răceala, te contopești cu durerea și uiți să mai respiri sau o faci încet, prevăzător, să-i dai timp durerii să adoarmă și tu să prinzi acele clipite fugarnice de amorțeală. Între două străfulgerări ascuțite, trăiești și prețuiești puținul timp în care durerea ta e adormită. Te-ai trezit cu o secundă înaintea ei să te bucuri de plinătatea și miracolul vieții. S-ar spune că vârsta te face mai înțelept sau poate mai răbdător, dar nu este  pe deplin așa. Ești tot tu în trup de matur sau vârstnic, cu mintea în alertă, căci ai fost martor la etapele ciclice ale vieții. Toată ființa ta e pregătită să fure clipele de fericire, iar mintea le absoarbe într-un germinator. Acolo unde nu ai perceput valoarea clipei, rămâne în sarcina minții tale să ți-o releve, dar peste timp, când durerea deja te-a cu...

         Ioana se trezește brusc. I se pare că aude un strigăt sub copacul din fața casei. Se aruncă spre fereastră, trage cu putere perdeaua și își ascute toate simțurile, dar afară este dimineață, zorii se îngână cu noaptea. Copacul pare înfrigurat, cu ramurile strânse și goale. Ioana își oprește respirația și își încordează auzul. Nimic nu se întâmplă, doar bătăile inimii gata să sară din piept. Și totuși acum câteva clipe ceva o făcuse să tresare din somn. O voce aproape familiară o strigase pe nume, de undeva din apropierea gutuiului cu trunchiul robust și ramurile sculptate într-o coroană bogată ce privea spre cer. Niciodată nu văzuse gutuiul să privească spre pământ.            Copacii din copilăria Ioanei erau fie copii cu privirea ațintită spre ea, fie înțelepți și priveau cerul, indiferent de anotimp. Cei din urmă erau puțini, iar pe cel dintâi înțelept îl descoperise încă de mică, la fereastra camerei sale. Așa l-a v...

 Mă înalț în zbor deasupra unei ierni plictisite. Culoarea copacilor, a prafului răzleț sau chiar a câmpului nu-mi spune nimic. Nu pot răzbate până la sentimente privind nepăsarea constantă a iernii. Nimic nu deschide vreo ușă spre culori. Zilele sunt plânsete prelungi, iar nopțile, suspine înăbușite.  Cumva iarna ne-a acaparat sufletele. Le-a închis în turnul citadelei, iar noi, oameni fără simțire, ne mișcăm robotic, programați să umplem cotidianul . Facem aceleași  gesturi. Ne ducem drumul înainte și înapoi pe urmele acelorași pași. Nu explorăm zone neînțelese. Nu spunem cuvinte vii, ci doar arii terne rupte din fițuica gândirii cotidiene. Soarele se teme. Stă ascuns după același gri atemporal. Vântul bate cuminte în ritm simetric fără adieri jucăușe sau zbateri extreme. Până și luna este lividă.   Încărcați cu energie infimă, facem gesturi mărunte încercând să ne gestionăm resursele  atât de anemice. Nu consumăm în zadar vorbele și mișcările. Un zâmbet ...

 Ce uscate sunt cuvintele! Se agață cu forță de corzile vocale și, încerci, dar nu reușești. Încerci să vorbești. Tâmplele parcă-ți pocnesc. În interiorul gâtului, curge sângele șiroaie. Atât de puternic sunt înțelenite de corzile vocale! Nu se pot naște cuvintele din hăul minții tale întrebătoare. Previziunea ta e sumbră. Vei vorbi și te vei îneca cu sângele izvorât din carnea ta încă vie.  Sunt multe de spus, dar îți alegi cu mare grijă cuvintele căci fiecare forțare îți smulge din carne. Îți compui în minte cântecul de lebădă și ștergi cu guma invizibilă ce este de prisos în aria ta. Nu este loc pentru nuanțe, idei subtile, figuri de stil sau, cel mai grav, semne de punctuație.  În cele din urmă ai înțeles,  îți spui mesajul și rămai mut pentru totdeauna, condamnat la o viață de furie clocotindă. Nu te-ai născut mut și îți este greu sa te obișnuiești. Preferi sa nu mai exiști decât să forțezi inexplicabilul.  Te-ai născut pentru a vorbi o singura dată.  ...

  Am fi nebuni să ne luam la întrecere cu timpul. Pe alocuri însă mai putem face sprinturi buclucașe. Ni le dorim cu toată ființa.  Niciodată nu am crezut că timpul doare. Dar poți simți fierul roșu drept în inimă. O durere nesfârșită te cuprinde. Și lacrimile sunt de prisos când timpul te țintuiește în fatidicul azi. Doar astăzi mai poți fi. Te-ai jucat destul cu ieri și mâine. Ți-ai croit povești de viață, cusute cu fire de vânt. Ai pătruns cu acul haina transparentă a timpului și te-ai simțit dăruit cu harul unui pictor. Ai imaginat ceruri înalte, limpezi, curcubeie, pajiști verzi pline de flori. Pictai cu nesaț în culori vii tot ce era tern în acel ieri. Căutai sensuri ascunse. Te priveai pe tine peste timp. Ei, hai, că parcă, nu a fost chiar așa sau poate nu am înțeles !   Te încurajai să-ți  cufunzi penelul în visare. Investeai în cele mai scumpe culori, cu tentă aurie, tușă de bronz, irizații de argint, umbre pale de ambră. Nimic nu părea să te convingă să mai...

 Încerc să fac o analiză a minții mele, a eului meu, ciudat de mut, de la o vreme. Îi pun întrebări și mă ignoră. Ceva sau cineva l-a rănit și acum s-a închis adânc într-o coajă de solzi cu multe straturi, care mai de care mai respingătoare. Efectul este cel dorit, să nu te apropii! Și mai ciudat este că, deși pare impenetrabilă cochilia, unele lucruri răzbat, dar eul face doar depozite. Nu disecă, nu se entuziasmează, nu scoate nici măcar o șoaptă. Încerc să-l provoc. Îi dau culori, parfumuri, senzații, sclipiri. Nimic nu are efect. Devine și mai tăcut, se retrage și mai mult. Mai cimentează un strat și încă unul. A lăsat vara să treacă și nu a spus nimic. Nu a părut nici nostalgic, nici vesel, nici măcar ironic din priviri. Încep să-l spionez, poate înțeleg ce se petrece. Cum e posibil să nu vibreze la primele semne ale toamnei?  Îngrijorarea mea crește pe măsură ce vara pleacă. Nicicând nu a fost atât de absent. Mă lasă singură în toate împrejurările. Se simte oare ignorat?...

 Era o dimineață răcoroasă de vară. În dulcea intimitate a locuințelor de la bloc, sălășluia liniștea, o adormire profundă în zorii unei zile de vară uitată. Blocul păstra în orice anotimp un miros de pereți plângători, de tencuială veche, amestecat cu un miros impersonal de instituție. Deși era acasă, totuși parcă zidurile subțiri, care despărțeau apartamentele te făceau cumva să crezi că nu ești stăpânul absolut al intimității camerei în care te afli singur. În orice moment, se auzea un zgomot înfundat, strănutul sever al vecinului, sforăitul tumultos al lui Domnul Luca, clicul întrerupătorului din vecini sau apa trasă la baie.       Uneori, noaptea, când tot blocul era cuprins de întuneric și vise, îmi plăcea să ascult pașii târșâiți ai vecinei din apartamentul de sub noi cum se plimbă din cauza durerilor ce-i săgetau piciorul. Eram copil, nu prea știam ce înseamnă durerea ce te chinuie nopți de-a rândul. O asociam cu genunchii mei zdreliți, destul de des, pe...

       Ioana își pieptăna parul arămiu în fața oglinzii. Măsuța de toaletă era așezată în colțul camerei, lângă geam. Așa că putea să vadă, în cristalul oglinzii, jocul păsărilor pe ramurile teiului, bătrân dintotdeauna.      Superba piesă, străjuită de rame de bronz încrustate cu arabescuri și o explozie de flori de câmp, era moștenire de la mama. În fapt nu știa sigur, dar, de fiecare dată când privea spre colțul semi umbrit al camerei își vedea mama așezată la măsuța de toaletă, pieptădându-și părul cu mișcări gingașe. Copil fiind, Ioana adora să se așeze în locul favorit al mamei, pe scăunelul Ludovic cu picioare de leu și pernuță din tapiserie de mătase vernil. Desfăcea sipetul micuț în care-și ținea mama comorile, o pereche de cercei și un colier de perle, dăruite de tatăl său în perioada de logodnă, inelul cu piatră de turcoaz moștenit de la bunica, o brățară de argint filigranat și cinci pietricele cu suprafață neregulată, topaz, chihlimbar, ja...

       Se aude un gând năvalnic printre ramuri. Șuieră, se joacă, se anină de petale, se preface-în floare, frunză și-ți zâmbește apoi ca fruct. Se arată doar în vis, la prima ivire a zorilor, în secunda fecundă ce umple pământul de freamăt. Poartă aripi ușoare de frunze proaspăt născute, abia ieșite din pânza transparentă a naturii. Pe frunte-i lucește o pecete de safir și se desprinde în mici scântei când se înalță spre culmi. Ochi nu are, dar, în dreapta și în stânga, îi atârnă simetric două mustăți ce se unduiesc asemeni crengilor de salcie plângătoare. Nu are formă, nu știi unde începe și unde se sfârșește. Un miros îmbătător de flori și polen te împresoară când îți stă aproape, și-i simți mustățile cum îți gâdilă creștetul. Apoi apar scânteile și totul se oprește. Crezi că a fost doar un vis.       Gândul aduce cu sine amintiri de primăveri uitate, îngropate adânc în inimi. Se trezesc poznașe și-ți dezmiardă sufletul cu ochii hoinari ai buni...

 Se întâmplă multe în viața ta, zi de zi, ceas de ceas. Uneori chiar o secundă aduce cu sine ce nu ți-a adus întregul an!  Te-ai așezat într-o rutină comodă, molatică, pufoasă ca păturica din copilărie. N-ai vrea să schimbi nimic, iar viața ta devine un mecanism ciudat, repetitiv. Te ridici din pat, iei micul dejun, urmezi rutina dimineții, Pleci la serviciu, te întorci...aceeași rutină cotidiană. Se face seara și trăiești rutina cu familia. Și, nu doar că dorești această rutină a vieții, dar i-ai dat și o definiție. Ai numit-o bucuria de fiecare zi  sau ți-ai spus: Lucrurile merg pe un făgaș normal. Și rutina ta a fost asociată cu normalitatea, sănătatea și fericirea. Este neprețuită pentru tine. Ai pus-o într-un sipet de sticlă să o poți privi, fără să o atingi. Dar ce se întâmplă când un lucru mărunt ca un ghiocel venit cu o mână tremurândă spre tine îți rupe rutina? Când o durere nouă, profundă, te seacă de zâmbete? Când lucrurile asupra cărora nu ai niciun control t...

         De o săptămână încoace îmi trec prin minte tot soiul de gânduri de primăvară. Tare aș vrea să-mi pun puțin la încercare penelul și să cânt balade vesele sau triste din strunele obosite ale unei ierni atipice. Să îndrăznesc? Să caut cuvintele și să le sudez în idei? Să-mi pun sub microscop simțirea și să-i găsesc adânca rană ce se tămăduiește doar cu vise cutezătoare? Să stau oare cuminte, ascunsă printre ghiocei? Să mă pitesc după umbra firului plăpând de iarbă? Să-nalț zmeie pe cerul zugrăvit în nuanțe terne?       Da, am chef să prind zâmbetele din zbor într-o cunună. Să mi-o așez pe frunte și să produc puțină lumină în cotidianul gri-tărcat! Căci ce poate lumina mai bine orizontul decât un zâmbet!      Am decis să particip la chemarea frumoasă a primăverii pe   https://super-blog.eu !     Spring SuperBlog 2023 s e anunță a fi cea mai mare competiție și voi fi prezentă!

 Din adâncimile profunde ale Pământului s-a auzit un vuiet. Mai degrabă, un tânguit prelung, în cascade. Se întristă și frunză și om și gâză, praful rămase încremenit în aer, în bule mici, abia vizibile. Zâmbetele împietriră și  gravară pe fețe crăpături profunde, diforme, căscate ca gurile însetate. Apoi, tânguiala se transformă în bocet, sacadat, cu scuturări puternice, frisoane intense și perioade scurte de liniște. Pământul se cutremura năvalnic. Căsca crevase întunecate și înghițea ca un monstru tot ce era deasupra-i.  Eram o pasăre plăpândă pitită între două frunze, una verde și alta galbenă. Mă aciuiasem pe o ramură fragedă, aproape de oraș. Am privit drumul pavat cu dale mari cum se transformă în șarpe, freamătă, se unduiește, iar zvârcolirea sa aruncă în hăul creat case, blocuri trufașe de sticlă, înălțate sfidător spre cer oameni, copaci și păsări, semenii mei, mai mari, mai curajoși, mai cutezători.  Plângeam asemeni adâncului, scuturând creanga, ucigând f...

  Calculează-ți energia! Împarte judicios resursele pentru zile însorite, ploioase sau încremenite în viscolul năprasnic!  Nu pune deoparte gândirea cu soare și scânteile pentru întuneric! S-ar putea să nu ajungi să le folosești dacă le păstrezi doar pentru tine!  Fă exerciții de încălzirea aripilor! Testează-le forța, suplețea, dinamica, subtilitatea în vârtejuri line sau furtuni! Privește zarea! Privește necuprinsul! Sfredelește cu ochiul în hăuri sau înălțimi jinduite! Măsoară-ți înălțimea! Privește-te în oglindă! Pune-ți în desagă mai multe cuvinte cu care să împletești idei! Scutură-te de mirosul copilăriei!   Fii încrezător! Zborul se naște din vis și încredere! Fii optimist! Zborul e magic! Fii vesel! Orice zbor cunoaște înălțimea! Fii cutezător! Nicicând zborul nu se stinge! Uneori, însă, arde doar mocnit în minți încarcerate! Fii bun! Nimic nu ușurează mai mult aripile ca sufletul curat! Fii TU, identifică-te cu zborul și vei cunoaște zări și mări, înăl...

 Rumoare, căldură plăcută și culoare. Toamna, pregătită de bal, învăluită în culori rumene, cu parfum proaspăt de dovleac copt și mere roșii, deloc grăbită, cu pasul hotărât și  de o neasemuită frumusețe, s-a așezat în lojă la teatru. Toate privirile curioase, sincere, meschine, iscoditoare, s-au îndreptat asupra ei. Unii spuneau că are prea multă culoare, că-i prea luxoasă, prea senină, prea frumoasă sau prea bună, că a făcut o selecție crudă în spectrul culorilor, alegând doar lumina și căldura, culori cu temperatura prea ridicată. S-au întors și cei din rândul întâi. Au privit-o cu atâta admirație. Au găsit-o discretă, veselă, răpitoare. Tăcută, atipică, dar plină de frumusețe vie. Actorii pe scenă s-au îmbătat cu parfumul ei puternic. Suflerul, în colțul lui ascuns, a pierdut șirul replicilor lăsându-i pe actori singuri, pentru prima dată după o viață  lipsită de recunoaștere. Orbit de frumusețea ei, a urcat scările, a zvârlit departe ciornele și a început să-i laude ...

 Ioana auzi un foșnet în grădină și veni la fereastra largă a casei. Același tablou îl trăise viu toamne la rândul. Întâi cu bunicii, apoi cu mama și tatăl, și, în cele din urmă, cu tatăl încărunțit și imobil în fotoliul așezat spre fereastră. Astăzi era singură cu toamna care-și arunca nostalgic ultimele frunze pe pământul ud. Natura întreagă plângea molcom, cu stropi ușori și răbdători.  Foșnetul din grădină se auzi și mai aproape, așa că Ioana deschise fereastra cu trosnet de lemn putred și începu să privească. În fața ochilor săi mirați, văzu un chip de copilă cu băsmăluță de mătase, pelerină colorată de ploaie și cizmulițele vesele cu frunze lipite pe bordură. O strigă sau i se păru că o strigă. Fetița nu-i răspunse și nici nu privi spre ea. Își continuă cu frenezie jocul cu cele două găletuțe.  În cea mare, roșie, măsura timpul în frunze. Scotocea nervoasă cu bățul prin covorul toamnei după frunze încă verzi. Ochii săi atât de mari se întunecau, iar, când găsea vreo...

    Iapa noastră cea de dar se tot plânge în zadar, Cum că-i iute ponegrită și oricine-i poartă pică, Tot sătulă d ’ uneltiri se trezești din simțiri, Să dea fuga la palat, că-i nevoie de jurat   Își dă coama în două părți și se leagă la saboți, Sprintenă pe trei copite, fuge pe căi ocolite, Ba prin crâng să audă știri, De la păsări din priviri, Ba prin codru parfumat, Ca să afle de împărat, Dacă-i bun, viclean, nebun, Dacă grajdul împărătesc este plin de prăsilet, Ori de gloabe potcovite, nici istețe, nici zorite, Și uite așa, trăgând copita, Se trezește aiurita, Drept în fața la palat Cu străjeru infuriat, Nu e unu, ci sunt doi Cei mai neînțelepți slugoi, Unu-i iepur cu copite și cu urechi înnegrite, Altu-i un vulpoi codaș cu figură de poznaș, Iepurele teleleu are-n cap coamă de leu, Iar vulpoiul îmbătrânit are togă de zenit, Este meșter la limbaj și din vorbe făurar Cântărește din priviri iapa lungă, costelivă Nu...

 E atâta liniște în jur că sufletul meu s-a cuibărit la umbra unui nuc bătrân și toarce, toarce .... zile arămii din fusul neobosit al toamnei. Nu-l deranjez cu întrebări existențiale, deși, vazându-l de departe aș vrea să-i scutur toropeala în care șade contopit. E timpul să răspundă unor picături de gânduri amare ce nu-mi dau pace.       Oare să-l întreb dacă mai sunt copil? Sau poate am ajuns adult? Poate am trecut prin timp și mă regăsesc cuprinsă într-o vârstă fără să am conștiința ei. Nu, la întrebarea asta nu vreau să-mi răspundă, căci, cu siguranță, sensibil așa cum este la schimbările de vreme, va cădea bolnav, iar eu nu mă pot lipsi de tot ce toarce! Știu sigur că timpul alunecă înainte și înapoi, călătorește liber de spațiu sau de legi nescrise, dar firești.       Când deschizi ochii spre lume, întâia oară, ești copil, prunc neprihănit. Clipești prelung să capeți vârsta conștiinței și te afli dintr-o dată în livada cu măslini, trăd...