Paradis Personal

Ce stranie este așteptarea cuprinsă între vis și realitate! Îți lovește sufletul cu pumnul de fier. Durerea nu are întotdeauna cuvinte sau lacrimi. Parfumul trandafirilor și al reginei nopții, jocul licuricilor în beznă, zgomotul pașilor, târșâitul bastonului de lemn, firul de înaltă tensiune desprins de pe stâlp cu o flacără vie ce tăiase întunericul în două și înrudise frica, lașitatea și maturitate. Ciudată îngemănare de sentimente! Satul părea un leagăn imens aninat de stele și gândul meu zbura departe printre lumini, umbre și tăceri, împresurat de parfumul călător al copilăriei. Răzbătea mirosul de gutui în toiul verii și-mi strecura în suflet tema despărțirii ce se apropia. Căutam pe cer semnele. Mă temeam de roșul toamnei ce urma. Cu toții ne întoarcem acolo unde ar trebui să rămânem veșnic. Mi-o amintesc pe Mama Iulica, bătrâna înfășurată în negru ca noaptea ce m-a schimbat. Erau doi bătrâni micuți, uscați de timp ca două smochine. Într-o zi, bătrâna mea cu basmaua înnodată

Levitez în adormire: Sufletul imaterial lasă în urmă trupul putred. Mă înalț spe cer cu sete de lumină. Ochiul globular plutește alături și captează firele subțiri ale soarelui. Mi-arunc mâinile de schelet spre abis și înot cu trup de pește și aripi de vultur. Mă învolburez, mă transform în mii de particule, pier și mă ivesc din nou.Mă luminez ca un crepuscul și mă întunec mai negru decât întunericul unei lumi născute din haos. Nu-mi țin aproape nici mintea și nici văzul.Le alung și chem cu glas topit doar susurul urechii mele fără judecată. Căci ce aud rămâne neatins de alte sințuri, nealterat de văz și de miros.Sunt liber și descompus în milioane de euri, în milioane de voci și milioane de ochi. Pătrund prin timp și visez un vis ciudat.Ochii mei meteoritici mă urmează și-mi disecă lumea în spectre de culori transparente. Îmi înconjoară ideile și le dețelenesc.Gândurile haine se despletesc peste puțina lumină rămasă în balans între amurg și înnoptare, între zorii cruzi și ziua rece.

  Mă scufund în ape tulburi. Simt cum mă împresoară cenușa învolburată din adâncuri și nu am nimic de care să mă agăț. Chem cu disperare marea să mă aline cu legănatu-i cadențat. Dar marea mă respinge ca pe un animal descompus. Încep să mă zbat în agonie. Sunt singur, nu văd, auzul mi-e amorțit și simt cum începe marea trecere. Să mă lupt? Nu-mi vine, e tăcere și pace caldă. Învolburarea adâncului se decantează și văd, în lumina inserată, particule de argint cum se unesc în dansuri mici. Mă fascinează și vreau să fiu acolo, în momentul acela când, din renunțarea mea, s-a născut un vis. Scrutez abisul și încep să văd, încep să simt, încep să vreau să fiu doar acolo unde am pătruns prin respingere, prin alungare. De ce mă simt acum în siguranță? De ce nu vreau să mă întorc acolo unde văd lumina? Nu am răspunsuri, dar simt că motivul pentru care sunt aici este cu totul altul. Nu am găsit renunțarea, dar nici dorința de a lupta. Nu am aflat remușcarea, dar nici voința de a schimba. Poate n

  Ce cultivăm ? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?    Ne-am obișnuit să fim nuanța ternă a tabloului în care trăim. Fără a încerca măcar să gustăm culoarea la care, în taină visam. Suntem și atât. Ne integrăm perfect într-un tot pentru că nu avem curajul sa fim noi  înșine.    Într-una din zilele trecute, cenușii, geroase și, mai presus de toate, perfide încă de la prima săgeată de soare, m-am orpit să respir aerul străzii. Și nu va gândiți ca am simțit marea tumultoasă a lui Balzac sau singuratatea profundă  a lui Baudelaire, ci doar omul modern, împovărat de griji cotidiene, cu brațele lungite de cumpăraturi făcute în grabă, mapa de birou și accesorii purtate de nu se stie  când în caz că …  va ploua….. poate am timp să….. ar trebui să….. de mult n-am mai ajuns la ….. să nu uit de factura…. rețeta e cea mai importantă…..mai  am o ruda prin spital…….trebuia să-ți înapoiez  …….  O port la mine de un an …..  și când te gândești că locuim în același oraș  , cea mai grea povară , repl

  Stau de vorbă cu Luna, astrul nopții tainice. Lumina-i caldă îmi dă curaj să o întreb cum e să stai de veghe noaptea când furia omului viclean se dezlănțuie. Când mintea e cuprinsă de flacăra vie a răului. Cum e să vezi și să nu poți opri? Luna-i senină și plină. Mă privește cu o licărire ciudată și-mi răspunde că nu noaptea e de vină pentru răul care ne cuprinde, ci noi, umilele ființe care scurmăm pământul în căutarea a nu știu ce. În fuga noastră pentru acest mare nimic am călcat în picioare umanitatea și umanismul. Căci ce este Omul fără umanitate? O ființă lipsită de suflet, moale ca lutul în mâna cui se pricepe a făuri răul suprem. Luna-i sus și vede tot. Vede răul legănat în vise dulci. Vede Omul chinuit de coșmarul amar. Vede sufletul surghiunit și copilul omului hrănit cu recolta pierzaniei. La toate e prezentă, la toate suspină și ochiul mare își aruncă lacrima caldă peste noapte. Și noaptea-i tăcută și rece, cuprinsă de ceață albastră. Lacrima Lunii nu atinge Pământul

 Stau de vorbă cu un gând de mult. Un vechi prieten și dușman al meu. Mă întreabă și-l întreb. Nu-mi răspunde. Nu-i răspund. Tace, tac. Respiră, respir. Apoi, îmi strâng curajul și-i dau glas ideii mele: Ce vrei, de fapt? Nu te-am păstrat eu. Tu ai rămas rătăcit prin labirintul creierului meu. Tu ești un nevolnic fricos. Te-ai pitit și acum mă întristezi și-mi încețoșezi orizontul. Nu mai pot privi înaltul că mă chemi în hăul tău!  Mă privește furios. Face grimase caraghioase și cuteză: Nu, nu sunt eu cel rătăcit. Tu m-ai lăsat acolo fără lumină și hrană. M-ai abandonat, să mor singur și neștiut. Te-ai gândit că poate, fără să simți nicio tristețe sau durere, pier așa simplu. Dar nu s-a întâmplat. M-am hrănit cu visele tale, ți-am găsit rezerva de speranță ascunsă în cufere și am sfărâmat lacătele. M-am hrănit până ce am prins formă și glas. Am decis să nu mor. M-am gândit că ne-a fi mai bine o viață în doi. Eu gândul tău bătrân și tu, ochiul meu ager. Îmi simt revolta până în cerul gu

  M-am întâlnit cu Furnica , mergea spre serviciu gârbovită, îmbrăcată office cu geantă mare, grea , pantofii lustrui ț i , dar galbenă  la fa ț ă ș i ochii mor ț i în cap, cu vene verzi ș i cearcăne de mâl pungite. O salutai în grabă, mă salută sleită.   Mai la amiază, ne întâlnirăm  iară, la  cabinet. Căra himera ș i o lungi pe vreo trei scaune. Era transparent ă , gri-verde, aproape adormită. Apoi î ș i   ș terse   broboadele de sudoare ș i- ș i scoase o agend ă .    A ș a   nu se mai poate !  Intră! Lungi himera pe canapeaua  ș i  î ncepu   s ă  spune   ce o durea pe ea, c ă ci himera era adormit ă de   at â ta   leg ă nat   ș i purtat  î ncolo,  î ncoace   !   Doamne, cât a mai crescut! O privi cum îi dansează osânza revărsată de pe canapeaua mică ș i cum   gu ș a   se  î mpreuna   cu burta de nu se mai   ș tia   de forma trupului defel. O   leg ă na   u ș or   s ă  spun ă  ș i s ă  r ă spund ă , dar himera se-n ă l ț ă ș i se   f ă cu   neagra,   cap ă t ă  forma, pumni mar

  Port cu mine un gând firav, abia ivit din găoace. Il țin aproape de inimă și-l pipăi des, să văd că mai palpită. E delicat și gingaș, dar nedeprins cu viața muritorilor de rând. Nu știe să lupte sau să împingă. Șoptește doar în urechea trecătorilor să-l ia în calcul. Lumea-i tăcută și cruntă. Se învârte nemilos în jurul său și-i îngustează spațiul. Gândul meu nevolnic respiră sacadat ca un claustrat. Mă opresc și-i dau oxigenul meu să poată depăși momentul. Mă privește cu ochi transparenți, lipsiți de bucuria vieții. Are de gând oare să renunțe? Plâng mai amarnic decât el. Și-l scald în lacrimile mele fierbinți. Oftează secătuit de vlagă și-și revine în simțiri. Bucuria mea nu are margini. Il țin în palmă și-l alint.  Micuțule drag, vreau să crești cu aripi de pasăre singuratică, ochi de vultur flămând și gheare de stâncă. Te voi hrăni  cu aer curat și-ți voi da să bei nectarul pur al inimii mele. Când vei fi bolnav, te voi tămădui cu cele mai perfide iluzii. Te voi încălzi iarna cu

     A sosit Noiembrie curat. Îmbrăcat elegant cu un costum gri suav, pantofi de tuș negru, fular țesut din firele șterse de culoare și baston de mesteacăn desfrunzit. In eleganța lui de gentelman rafinat s-a simțit fâstâcit când nu avea pe cap pălăria sa o ridice pentru salutul reverențios. Oare unde o rătăcise? Nu pleca niciodată fără ea la drum. Știa, că, pe drumul ce se deschidea în fața lui, putea oricând întâlni eleganta doamna Octombrie. Învăluita în culori sublime, asortate cu cele mai rafinate parfumuri. Ochii săi de miere limpede i-ar fi sesizat rapid lipsa accesoriului ce-i completat tot timpul eleganta. Se temea de prea frumoasa doamnă pentru care făcuse în taina o mare pasiune. Oare îl găsește prea cinic, prea grăbit sau poate prea rece? Știa sigur ca nu-i împărtășește ideile și aspirațiile, dar, totuși, așa neînțeles și îndrăgostit, prefera să rămână el. Acel simplu Noiembrie, în culori cinice, cu baston și umbrelă, cu pălăria pe cap și pelerină pe umeri. Și clipa nu î

   Plouă, plouă, plouă..... cu picături de cenușă rece.  Acum ceva vreme, nu multă, mergeam desculță peste roua dimineții. Îmi înfundam piciorul până la gleznă în iarba crudă, brodată fin cu picurii de rouă proaspătă. Acum privesc pe geam tăcerea asurzitoare a naturii. Încă e verde și încă se unduiesc copacii cu mii de cupe pline cu stropii grei ai ploii. Încă mai respiră câmpul cu căpițele de fân uitate. Încă mai murmură pădurea și freamătă de așteptare înțelepții cu frunțile lipite de cer.  Și fructele sunt mici, necoapte. Rodul verii nu-i belșug. Florile sunt răsfirate. În jurul lor s-au așternut tăcut petale. Păsările încă stau în cuiburi mirate. Și-n suflete, încă e vară!  Ne-am întâlnit din nou cu o toamnă grăbită de inconsecvența anotimpurilor.. O toamnă fugară, bulversantă. A intrat  desculță pe poarta din spate a grădinii. Și-a ivit pe sub fereastră părul argintiu brumat și mi-a deschis larg ușa la casă. I-am respirat fiorul rece și mi-a pătruns frigul în suflet. Am căutat-o c

 Am deschis poarta grădinii și au dat năvală toate roadele.  Mă bucuram cu ochii privindu-le! Dar rândul se forma și roadele toamnei au devenit nervoase. Roșiile mai guralive au strigat din urma cozii: Hei, cucoană, unde sunt procedurile?  Mi s-a tăiat respirația. Ce vorbiți acolo? Intrați în coș și eu decid ce fac cu voi în continuare! Eu v-am plantat! Acum mă bucur doar de munca mea. -Nu-ți fie cu supărare, interveni o vânătă ușor pălită. Există niște reguli. Nu prea ai cunoștință de ele și asta ne afectează pe toți. Stăm la rând și soarele nu ne mai face bine, nici bruma și nici vântul.  - Da, da, strigă furioasă o ceapă uitată. Aveai termene, reguli și proceduri. Am rămas aici singură și mă uit cu mi s-au uscat frunzele și am început a mă transforma în pământul asta netrecut prin mâini dibace. Și tu vrei să te bucuri? Eu m-am uscat și nu mă mai pui în coș. Voi pieri aici! Câteva roșii pitice se unduiau pe lăstăriși încercând să țină piept vântului tomnatic. Nu spuneau nimic, dar pr

       De la o vreme încoace, schimbăm formele, reașezăm bornele, învârtim conceptele cu furca precum fânul vara la uscat. Etapele mițoasei proceduri sunt de-a dreptul  bicisnice. Ne cocoțăm ambițios în cel mai înalt copac și privim cu ochelari de cal. Nu ne oprim la atât, nechezăm amenințător la pădure că are umbre. Copacii nu sunt la fel de înalți, de tineri sau bătrâni. Ne încurcă și faptul că sunt soiuri diferite. Ce să mai spunem de uscături , răcoare sau lumea "suburbană" de la picioarele copacilor.  De la înălțimea copacului  ales proclamăm MAREA SCHIMBARE Cu ochiul acid măsurăm. Cu mâna sigură tăiem tot ce trece de înălțimea agreată de corbi. Ne supără și veșmintele pădurii colorate după anotimpuri. Vrem reformă și uniformizare, limitare și închistare. Gonim păsările cântătoare, vietățile mișcătoare. Oprim doar gândacii și furnicile. Decretăm: Pădurea va avea o singură culoare formată din amestecul celor patru anotimpuri. Și pentru că nu o putem defini, îi dăm un nume

  Ieri, am privit cerul. Nu-mi puteam desprinde ochii de la  norii translucizi, luminați de soarele crepuscular. O imensitate misterioasă stăpânea de la înălțime Pământul. Alb-albastru, azur-roșiatic, cenușiu dens, verde închis și palide pasteluri erau pictate deasupra noastră, într-o sublimă operă celestă. Tăcerea și adâncimea profundă și limpede a operei mă trimitea cu gândul la Michelangelo, pictorul divinității. Toată frământarea insignifiantă a cotidianului, întreaga forfotă absurdă a ordinarului s-a oprit, absorbită de cer. Tăcerea părea să cuprindă micimea omului în goana după eternul nimic, inutilul, utopicul , dar indispensabilul zbucium pământean.      Mi-am golit mintea și m-am încăpățânat să privesc doar în sus. Spectacolul asfințitului  se derula fără nicio grabă. Norii acopereau molatic ochiul de foc. Munții sprijineau bolta cu frunțile lor verde întunecat. Cenușiul albastru al norilor devenea tot mai dens. Razele roșiatice se înfigeau în creștetul munților. Vântul sufla

M-am înălțat în aer cu sete de cer, de albastru, de nori, de soare, de furtună, de picăturile plumburii ale toamnei târzii. Orice gând, orice șoaptă, orice adiere îmi zdruncină echilibrul. Mă regăsesc cu multă trudă în aceeași bulă stabilă. Și cel mai neliniștitor în căutarea acesta febrilă a echilibrului e faptul că deschid ochii spre lume, spre real. Toată vraja dispare. Toată liniștea mea vie și plăpândă se evaporă. Nu vreau cuvinte, nici înțelesuri, nici clipe numărate, nici semeni, doar vietăți tăcute să mă înconjoare. Să danseze în aer liber, fără cadență și ritm, fără muzică, doar cu simțirea și bucuria necenzurată a ființei.  Din aerul limpede mă cufund în ape azurii. Caut același echilibru, aceeași tăcere. Nu-mi las cuvintele să învie. Păstrez tăcerea ca pe o comoară înconjurată de ființele fără de glas ascunse în cristalul apei. Gust echilibrul efemer și mă înfrupt cu lăcomie din timp și spațiu. Dansez dincolo de limite, de orizont, de lumină sau întuneric. Cânt fără glas cu

     Se poartă măștile cu zâmbet, cele transparente realizate din materiale rezistente la "aburire" sau, mai bine zis, cu protecție  antiaburire .  Le găsiți mai peste tot și mai pe la toți. Nu vă gândiți că vi le recomand, nu nici vorbă. Dacă nu ați înțeles până acum este pandemie, mor oameni și nu de dorul zâmbetului vostru. Nu faceți din pandemie o modă! Nu știu pe unde vă scoateți cămașa când cineva din cercul vostru s-a îmbolnăvit de ceva în care voi nu credeți! Cum vă relaxează conștiința  multiplele facilități ale unei măști, protecție  anti aburire ,  antișoc ,  anti zgâriere  sau  stropire chimică ?  Când v-ați pierdut orientarea, crezul și iubirea sau, hai să-i spunem  prețuirea,  pentru ce este real, adevărat, normal firesc și atât de simplu, reveniți la martie 2020, atunci când lumea a trăit șocul unui inamic perfid, care ne zâmbea câteva zile și apoi ne lua în zbor. Acum, după un an, e năzuros și pofticios. Nu se oprește în fața unui zâmbet de plastic! A devenit

     E primăvară și mușcata mea spionează în fereastră. Nu o pot opri. La drept vorbind, mă ascund și eu după ea și respir. În ultima vreme am avut mai tot timpul senzația că oxigenul ne este limitat precum libertatea, dar nu are nici cea mai mică legătură cu masca. Așa, pur și simplu, te arunci într-o discuție, te avânți mai cu pasiune și te lovești brusc de o privire tăioasă, suspiciune, neîncredere, un hotărât dar nespus " nu ești cine credeam eu! ".Oxigenul se rarefiază brusc , te trec furnicături prin brațe, te îmbujorezi, te fâstâcești, te rostogolești în sinea ta, dar degeaba, e prea târziu pentru o nouă porție de oxigen convențional. De acum înainte, respiri cum poți, cum știi și pe unde mai este loc. Ești dezamăgit, supărat pe tine pentru că nu înțelegi convențiile nescrise și îndrăznești  în continuare să-ți fac aer cu evantaiul, să treci momentul. Acum ești de-a dreptul gâtuit, vlăguit. Ai reciclat aerul viciat de ideile altora, de parfumul puternic al pălămidelor.

     Anul de grație 2021, plină pandemie..de gânduri contradictorii, de idei deșuchiate, de minți viclene și personalități golite complet de caracter. Dar, trăim, pentru că ne împinge inerția. Mergem la job, sau îl abordăm de acasă. Încercăm să găsim rațiuni, ne scuturăm de pesimism ca de o stare indecentă și cutezăm spre... abisul cotidian.     Fiecare zi, un nou început. Fiecare dimineață, o nouă speranță. Fiecare clipă, o luptă plictisitoare. Fiecare Crepuscul, o mare dezamăgire în ramă colorată.  Momentul acela în care te-ai aștepta să respiri clipa de liniște, nu faci decât să înșiri strategii de supraviețuire pentru o nouă zi, o nouă săptămână, lună, an.     Ne-am retras și mai multe în turnurile noastre de fildeș, în noi înșine. Să fie acesta marele motiv  al înstrăinării, al rătăcirii pe căile lungi ale adevărului? Nu știm, dar sperăm, căci boala fără diagnostic nu are nicio șansă. E drept că, mai întâi, trebuie să accepți ideea că ești bolnav dacă urăști fără motiv, dacă îngro

     Când zilele sunt crispate și întreaga fire pare ostenită, oferă-ți un răgaz!  Lasă natura să plângă în picuri molcomi, translucizi! Dă-i timp metalului și betonului citadin să se curețe sub puritatea clipei. Permite-i pădurii să freamăte și firului de iarbă să se ivească în locuri neașteptate, negândite. Și tu, cugetă prelung ! Respiră prin toți porii prospețimea ce va veni. Gustă aerul ionizat, gustă tăcerea firească a prefacerii, sporește-ți așteptările, înnobilează-ți idealul. Alungă-ți ipocrizia, persuasiunea și nevoia de certitudini. Scutură-te de ele pentru o clipă, doar una…adâncă !      Ce ai de pierdut ? Ce lași în urmă ? Cum mergi înainte  ?  Ce rezolvi într-o clipă ?  Sunt doar întrebări sterile, fără sens, doar măcinare continuă și cadențată. Nimic care să te înalțe, nimic care să te învie, să te facă să vibrezi și să prețuiești CLIPA. Și când te gândești că întreaga-ți viață e construită din clipe, din aceste clipe pe care tu le gonești, le grăbești și privești doar î

       Este greu să împingi oamenii până, dar , mai ales, peste limite. Simți  cum opun rezistență la fiecare imbold sau chiar sugestie, iar când ești decis că trebuie să o faci, declanșezi Jihadul, partizanul, gherila ascunsă în fiecare dintre noi. Hăul se cască în fața ta și știi că nu mai este cale de întors. Ai ales să forezi în sufletul celui din fața ta și să forțezi schimbarea. Și, ca orice luptă, totul se produce cu zgomote, cu foc năvalnic, cu fum înecăcios și multă obidă, ură și înverșunare. Dar, repet, AI ALES și nu mai poți face nimic. Sămânța a fost aruncată în pământul înfometat al schimbării. Privești de pe margine cum ești desconsiderat sau înălțat la rang de întâiul, unicul și putredul dușman. Taci, îți înghiți cu sete lacrimile și nu faci nimic, cel mai greu lucru în fapt, aștepți să se întâmple. Fie va răsări ceva frumos și unic, fie vei sfârși de mâna celui care a fost prea slab să accepte că poate fi altfel, mai mult sau simplu, el însuși. Pentru că , de multe ori

       De ani buni de zile aud un zgomot infernal în urechi. Nici nu mai știu dacă e real sau face parte din mine. E ca și cum cineva sfredelește pereții, neîncetat. Începe de dimineață, încet, timid ca o încercare, ca și cum ar dori doar să mă strige, să vadă dacă m-am trezit. Nu-l bag în seamă, poate se oprește, dar nu, nici gând. Continuă hotărât, se înalță în toată splendoarea pe scenă și își începe aria. Nu-mi astup urechile. Cum aș putea? E un sunet organic, interior. Erupe la fiecare început de zi a săptămânii, iar duminica după amiaza, mocnește obosit și, cu o ultimă sforțare, mai dă drumul unui ultim tril de soprană. Dăunezi, m-am trezit înaintea lui și m-am postat în fereastră să-l surprind la primul pas. Am văzut câțiva muncitori în salopete, murdari de var, cărând moloz. În mintea mea s-au ridicat mii de semne de întrebare. Și dacă sunetul pe care îl aud este real? Și dacă vecinii forează întruna de atâta amar de vreme? Și dacă eu mi-am făcut degeaba inventarul facultăților