Plouă peste rouă

   Plouă, plouă, plouă..... cu picături de cenușă rece. 

Acum ceva vreme, nu multă, mergeam desculță peste roua dimineții. Îmi înfundam piciorul până la gleznă în iarba crudă, brodată fin cu picurii de rouă proaspătă. Acum privesc pe geam tăcerea asurzitoare a naturii. Încă e verde și încă se unduiesc copacii cu mii de cupe pline cu stropii grei ai ploii. Încă mai respiră câmpul cu căpițele de fân uitate. Încă mai murmură pădurea și freamătă de așteptare înțelepții cu frunțile lipite de cer.  Și fructele sunt mici, necoapte. Rodul verii nu-i belșug. Florile sunt răsfirate. În jurul lor s-au așternut tăcut petale. Păsările încă stau în cuiburi mirate. Și-n suflete, încă e vară! 

Ne-am întâlnit din nou cu o toamnă grăbită de inconsecvența anotimpurilor.. O toamnă fugară, bulversantă. A intrat  desculță pe poarta din spate a grădinii. Și-a ivit pe sub fereastră părul argintiu brumat și mi-a deschis larg ușa la casă. I-am respirat fiorul rece și mi-a pătruns frigul în suflet. Am căutat-o cu privirea s-o cert, dar am găsit-o cu rochia udă lipită sobă, cu ochii plini de lacrimi mari ca picurii de ploaie. Căuta un adăpost și zgribulită cum era, nu am gonit-o. Am lăsat toamna în casa mea să-mi depene povești. Din părul-i argintiu am tors un fus să-i împletesc o haină pentru anul viitor. Dar până să-i încălzesc patul făcut din fânul verii, s-a strecurat pe ușă și dusă a fost. Am rămas cu fusul argintiu în poală gândindu-mă că poate e un vis. Toamna nu vine nicicând fără să strige cu glas puternic prin munți, văi și câmpuri. Nu vine până nu-i frunza îmbătrânită în copaci. Sau poate sunt doar visele mele din copilărie când timpul era ca un ceas cu pendul. Acum trăim doar realități de toamnă zgribulită și adevăruri înghesuite în sobe ca lemnele de foc. Nu mai e timp pentru povești cu nuci și must. Nici bruma nu mai încunună grădina. Nici păsările nu știu când să mai plece. Nici noi  nu mai cunoaștem timpul și frunzărim hoinar înainte și înapoi căci ne e frică să ne oprim.